Desțărănizarea României

România era prin zorii modernizării din finalul de secol XIX un stat "eminamente agrar". Cetățenii acestui stat erau țărani, cuvânt de origine latină, față de stăpânii boieri, cuvânt slav. Iar supușii în vechime se chemau rumâni, care până la urmă a fost adoptat și de stăpânii care s-au românizat, cum dovedește scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, care a împlinit o jumătate de mileniu. La noi la români ocupația de bază era agricultura, meșteșugarii erau de altă etnie, sași, maghiari, negustorii greci. Până și potcovarii și fierarii erau țigani!

Totuși odată cu modernizarea statului român și apariția industriilor au apărut și muncitorii din fabrici, foști țărani. Fără a avea pretenții de antropolog și sociolog îmi folosesc amintirile subiective privind fenomenul de desțărănizare a României postbelice ocupată de comunism. Deși sunt orășean prin naștere, copilăria pe vremuri am petrecut-o la țară, alt cuvânt de origine latină!

În satul patern din Prahova, Aluniș în apropiere de Slănic Prahova sătenii nu mai erau demult țărani. Tata și frații lui mai mari au fost muncitorii, unchii mei Gheorghe și Stan au fost maiștri în petrol. Petrolul a constituit salvarea acestor oameni. Alunișul se află pe niște dealuri răpănoase, unde este ceva fâneață și pruni de țuică, insuficient pentru practicarea agriculturii. După spusele tatălui meu, bunicul se ocupase cu cărăușia. Când industria a luat avânt alunișenii și-au găsit de lucru la exploatarea petrolieră de la Buștenari, la uzina de la Mărgineanca Plopeni, sau la Ploiești. 

În schimb la Avrig, satul matern, ocupația de bază a românilor era agricultura, erau țărani. Spre deosebire de sașii care aveau meserii neagricole și datorită și faptului că în Avrig era o fabrică de sticlă și la Mârșa, în apropiere era fabrică de camioane și armament. Surpriza a fost că recent am vizitat cam toată zona săsească din triunghiul Brașov Sibiu Sighișoara și am descoperit cu uimire că erau sate săsești care erau exclusiv de agricultori, crescători de animale, țărani! 

Rudele mele erau țărani. Sora mare a mamei, tușa Oană și soțul Gheorghe erau țărani, Aveau bivole care aveau scop dublu dădeau lapte și erau și animale de cărăușie. Unchiul Mihai era un desăvârșit crescător de animale, avea cai și vacă, dar și oi, fiind baci la stâna de la munte, în Suru din Făgăraș. Era și muncitor, paznic la fabrica de sticlă. Pe la vârsta de vreo 6 ani, bunica, o femeie puternică și dură mi-a cumpărat o pălăriuță de paie și m-a luat pe miriște la secerat de grâu. Disperat că ajung pe câmp unde o să mă înțepe paiele urlam din toți bojocii: Nu vreau să fiu țăran! Gospodăriile ardelene erau bine întocmite, cu casă de zid înaltă și șură în spate. În șură erau grajdurile pentru vaci și cai de o parte și alta a centrului unde se afla căruța țăranului. Șurile astea au stârnit mirarea militarilor români când au ajuns prin zonă în ofensiva din 1916 unde cuceriseră exact zona Sibiului. Și au exclamat cu mirare: Ăștia au casă pentru vite!

Ofensiva comunistă împotriva țărănimii a determinta ca urmași acestor țărani să părăsească agricultua. Verii și verișoarele mele avrigene, au urmat școli, licee și nu s-au mai întors la ocupația părinților. Satul care era plin de vite, vaci și mai ales bivole, aduse de Baronul Brukenthal s-a golit acum. Pământul a fost luat la CAP și lăsat de izbeliște. Mai munceau diun când în când actualii muncitori, care nu mai erau țărani. Prin zonă se cultiva multă cânepă, pusă la muiat în râu și în Olt și unde se strângeau peștișorii prinși de mine cu coșul-chelteu și erau tocători de cânepă în fiecare curte și în case războaie de țesut. Toate astea sunt în muzeu acum, mai se scot din dulapuri frumoasele costume albe cu cusături de Săliște. Șura s-a golit de animale și în locul căruței tronează automobilul familiei. Până și cocina de porc și găinile au devenit anacronice. Fiecare casă avea un cuptor de pâine unde se făcea pâine aia cu coajă groasă și bătută și mai se făcea și câte un dulce, un hencleș de inspirație săsească. Și asta este o amintire. Lumea cumpără acum de la magazin pâine și delicioasele afumături de porc.

Țăranul este o amintire. În locul lui au apărut marii agricultori. Ei nu sunt însă vechii chiaburi. În zona de câmpie a României mulți dintre aceștia sunt investitori străini, dotați cu tractoare de mari dimensiuni care ară adânc și fac grâu de 5 tone la hectar, față de 2 tone din vremea comunistă.

Singurul loc unde mai găsești țărani, sau măcar amintirea lor este la Muzeul Țăranului Român.