Copilărie, sărăcie

Subiectul principal al postării este despre copilărie, preluat după dosarul Dilema din ultimul număr. Sunt acolo amintiri din comunismul târziu ceaușist. Eu am amintiri de acum 70 de ani, din anii 50, ani de sărăcie și lipsuri. Amintirea cea mai pregnantă este cea din iarna lui 1954. Aveam deja 5 ani și îmi amintesc cum după o noapte de ninsori abundente am văzut că zăpada era la streașină, cam 2 metri! În anii 50 nu era iarnă fără zăpezi abundente. De Crăciun era zăpadă și mergeam în ajun, pe 23 decembrie cu Bună Dimineața, iar pe 1 ianuarie cu Sorcova. Tata care era tâmplar de meserie mi-a construit o sanie de lemn, de care eram foarte mândru. Mă dădeam pe derdelușul-dâmbul de pe maidanul din spatele străzii, la Butoaie, orașul Ploiești fiind pe câmpie. Trăiam în casa cu chirie de pe strada Babeuf, fostă Costache Conache, actualmente Petre Negulescu?! care dădea în Jdanov, fostă C.A. Rosetti, actualmente Bobâlna. Era sărăcie după război și jaf bolșevic. Tata și mama creșteau porc în curte, cam până am intrat la școală în 1956. Era bine că ai mei veneau de la țară, așa am avut vacanțe minunate la Alunișul patern și la Avrigul matern. Citind într-a XI-a Moromeții lui Preda am retrăit copilăria de la Aluniș, cu măsuța joasă și scăunele la fel, unde mâncam. Stăteam la unchiul Vasile, fratele mic al tatei, care a fost la Cotul Donului și a scăpat viu. Eram cu încă doi veri, Gogu și Ionel și verișoarele Ilona și Mariana. Unchiul Vasile era alcoolic, semăna cu personajul Celentano din Las Fierbinți. Lângă curtea unchiului Vasile, era gospodăria lui unchiul Gheorghe, maistru sondor. Era acolo vărul Jean, mai mare cu trei ani ca mine și care a ajuns marinar. Ocupațiile noastre de copii era mersul cu vacile pe dealul din spatele gospodăriei unchiului Vasile, unde mă umpleam de țepi în talpă. Unchiul Gheorghe mai avea și capre, care se descurcau prin mărăcinișuri. Zona Alunișului, apropiată de Slănic Prahova era cu dealuri răpănoase, unde creșteau ceva pruni și ceva fâneață, nu este de mirare că cei de acolo erau țuicari. Altă ocupație a mea era mersul după peștii din gârla Alunișului. 

În schimb la Avrig, în zona săsească din jurul Sibiului era altceva, ajungeai în altă țară! Ajungeam la jumătatea anilor 50 la Avrig cu camioane de la Uzina 1 Mai, care mergeau la Cluj. Erau de fapt niște rable mizerabile și făceau pene nenumărate: 9, 10. Plecam dimineața din Ploiești și ajungeam la miezul nopții la Avrig. Apoi mai mergeam cu părinții cu trenul, pe care-l schimbam la Orașul Stalin. Așa se numea atunci Brașovul. Țin minte că pe Tâmpa era scris din brazi: OS! După 1958, parcă, s-a revenit la vechiul nume de Brașov.  La Avrig am stat în prima copilărie la bunica. Bunicul murise cu un an înainte să mă nasc eu. Fusese în  Primul Război Mondial în armata austro ungară în Galiția unde căzuse prizonier la ruși, dar scăpase. Bunicul patern se prăpădise și el în Primul Război Mondial în Moldova în 1917. Deci bunicii mei au fost inamici! După ce unchiul Mihai, fratele mamei se apucase să refacă casa bătrânească, ne-am mutat la tușa Oană, sora cea mare a mamei. Noi datoram sorei mai mari, Tanti Ana, faptul că mama a ajuns la Ploiești. Ea era călugăriță unită și o alungaseră la Ploiești. Tanti Ana era soră medical, lucra la Radiologie, așa că într-un fel i-am moștenit meseria. Avrigenii erau oameni aprigi, țărani clasici. La Avrig, sub crestele Făgărășilor e practica agricultura și creșterea animalelor. Curțile erau pline de bivolițe, folosite și pentru tracțiune la car. Bunica îmi luase pălăriuță de paie ardelenească și mă obliga să merg la secere unde detestam să stau pe miriște unde mă înțepau restul de la spice de grâu și urlam: Nu vreau să fiu țăran! Unchiul Mihai era un gospodar desăvârșit, avea cal și bivolă, dar și oi. Așa că am mers cu el la Stâna din Clăbucet, sub vârful Surul, care domina la peste 2000 de metri Avrigul cu aspectul lui de stog de paie. Unchiul Mihai era baci, el făcea cașul și urda și pregătea burdufurile. Caut și azi brânza de burduf adevărată, cu gustul ăla ușor iute. De la tușa Oană am învățat ce este proprietatea privată. Într-o toamnă de început de septembrie am fost la  scos cartofi (crumpene cum se zicea aici, influență săsească!). M-am repezit în lanul de porumb de alături și tușa Oană m-a oprit ferm. "Stai! Acolo e locul omului, nu-i al nostru". Ea m-am trimis la muncă, după ce am intrat la liceu. Gata cu mersul la râu și Olt, la muncă. Și am dat cu târnăcopul la reparația drumului spre Mârșa. Și așa m-am ales cu bătături în palmă. Până atunci ocupația principală era pescuitul, cu undița și cu chelteul, un coș de nuiele. Prindeam peștișori pe sub cânepa pusă la înmuiat. Asta au dispărut în Ardeal, lanurile de cânepă. Era un loc în câmp numit la Cânepi. Toți gospodarii aveau un tocător de cânepă în curte. Azi din cauza consumul de canabis, cânepă indiană nu se mai cultivă! În 2003, flanând prin  Amsterdam, am simțit la un moment dat un miros cunoscut, era miros de cânepă! Tot la Avrig am citit primul meu roman, Cei Trei Mușchetari. Pronunțam numele fonetic al eroilor lui Dumas. Abia ulterior, am început să fac lecții de franceză cu Mere Clarisse, care fusese profesoară la Notre Damme de Sion și  profesoară Monicăi Lovinescu. A fost cea mai mare tâmpenie a copilăriei, că am abandonat franceza și azi știu superficial, această limbă pe care am încercat să o exersez la Paris, dar mi se răspundea în englezește, francezii sunt pretențioși la accent.  Tot la tușa Oană am dat de o carte de citire, probabil a unchiului Gheorghe care a făcut școală la începutul secolul XX, în Ardealul de sub unguri. Am avut un șoc când am citit că portul patriei noastre este orașul Fiume! Era pe vremea Austro Ungariei! Cel e mai bune mâncăruri erau preparatele de porc, făcute meșterit ca în Ardeal, în special vara carnea la borcan, excelentă. Nu-mi plăcea slănina, care era ținută în interior, în celar și râncezea. Spre deosebire de sași care o țineau în clopotnița bisericii săsești. Ce problemă era pentru mine cu bisericile din Avrig. Erau asemănătoare, în stil gotic, turnul de la cea ortodoxă fiind un pic mai mic. Ulterior cea ortodoxă a fost pictată în exterior. Cu copiii de sași mă înțelegeam foarte bine. Erau politicoși și vorbeau doar românește, chiar dacă eram sigurul din grup. Îmi amintesc că duminica era fanfară în patrulaterul cu castani din cartierul săsesc și bărbații erau cu pantaloni scurți, de piele, tirolezi. Azi, acolo este o statuie a lui Gheorghe Lazăr. În Avrig era Palatul Brukenthal, unde se afla Preventoriul. Mergeam mereu la pește, la moara de pe iaz care intra în Palat, dar nu am intrat decât odată, azi merg în fiecare vară la Avrig să-l vizitez, este copia lui Belvedere din Viena.

Școala am început-o în 1956, și am defilat până în 1958 de 7 noiembrie, Ziua Marii Revoluții din Octombrie (sic). Școala era în localul vechi al Școlii elementare nr. 1, de pe Bobâlna. Se învecina cu fundul curții noastre. Uniforma era unisex, un fel de sarafan pepit. În curte mai stăteau cu chirie familia Pisău, unde el era cizmar la Sovrom. Jucam cu el șah și-l băteam tot timpul. Dar cel mai vechi chiriaș era Filipescu. Fusese luat prizonier în Germania în Primul Război Mondial și s-am întors cu o nemțoaică, trăiau într-o mizerie absolută. Filipescu era cizmar și se ocupa cu păsărelele. Le prindea și le vindea în colivii făcute de el. Era și el bețiv, mă lua cu el la film când aveam ceva peste cinci ani. Și ca să nu fug mă lega cu o sfoară. El era deja beat și dormea la film. Vedeam filme sovietice în special. De abia prin 63?! am văzut întorcându-mă de la Avrig că erau și filme americane. Era westernul Ultimul tren din Gun Hill. Țin minte că era mare sărăcie în acei ani, ne descurcam cu ce primeam de la rudele din Ardeal. Era încă pâine pe cartelă, s-am desființat în 1960, dar Ceaușescu a reinventat-o în anii 80. Mama mă trimitea la coadă  la pâine, ea stătea la cozile infernale la carne. La școală am început dintr-a cincea studiul limbii ruse. Paradoxal într-a șasea am început să studiem engleza cu o profesoară venită atunci la noi, în loc să studiem franceza. Sor-mea a avut șansa să scape de rusă, ea a făcut franceză și engleză. Pentru mine engleza fost dragoste la prima vedere. Sunt azi fluent în engleză și citesc inclusiv literatură. Am învățat bine și am făcut carieră de pionier ajungând președinte de unitate. Visam să merg la Artek paradisul pionierilor sovietici. Am ajuns la Timișul de Sus în tabără. Eram extrem de îndoctrinat, un mic comunist. Am luat un premiu de altfel și-mi plăcea din lista de fotografii de ștabi PMR de...Ceaușescu, era singurul care nu avea mutră de bandit, sau criminal! Ce a fost după, altă mâncare de pește.  Mama, sfătuită de directoarea Magirescu. m-a dat să dau examen la Caragiale la liceu și nu A. Toma (ulterior Mihai Viteazul) care era pe bulevard, în apropiere. Așa am prins încă generația de profesori cu școală de dinainte de comunism, profesori străluciți, Grigore, Simache, doamna Boncu. Și așa a trecut copilăria.

Și acum fac legătură cu un alt subiect, sărăcia de azi a românilor. Doamna Fati, de la Deutsche Welle scrie că ar fi niște statistici și că 60% dintre români ar fi în pericol de sărăcie. Sărăcia este o realitate în comunitățile de tigani, romi care trăiesc din cerșit și furat. Mă uit cu frustrare cum în Pitești, ca și alte locuri din România sunt acum rudele lor din India, Nepal, Bangladesh, Sri Lanka care au venit la muncă aici și sunt apreciați. Ba chiar dimineața am dar de indieni care veneau să facă mișcare la terenurile de sport din parcuri. Sărăcie mai este și prin județe ca Vaslui, sau Teleormanul, nu peste tot unde se face legumicultură în solarii și de unde este doamna Gigi care are cele mai bune roșii din piață. Alte statistici ne prezintă ca suntem deja peste Ungaria, sau Grecia. Dacă te uiți prin parcări vezi un număr mare de BMW, de Mercedes sau Audi, cum nu am văzut de exemplu în Grecia. Sunt foarte mulți români care fac vacanța la mare în Grecia, Turcia, Bulgaria, sau de ce nu în Spania, Italia, Franța. Acum, după sejurul la Avrig, am văzut acolo o atmosferă relaxată, burgheză de Europa Centrală. Deci și problem asta cu sărăcia este relativă. Problema la noi că anumite servicii nu funcționează la parametri normali, sănătatea, învățământul, că infrastructura prezintă încă probleme mari. 

Și în final ceva de fotbal, se desfășoară prima etapă din UEFA Nations League. Aseară a avut loc în Kosovo primul meci al României după Europene. Kosovarii cu jucători în campionate de top europene ne amenințau cu revanșa. Echipa României are un antrenor nou, pe bătrânul antrenor Mircea Lucescu. După cum s-a văzut România  a fost net superioară și am învins cu 3-0. Jucătorii au fost relaxați, au fost net superior adversarilor. Am învins cu 3-0 cu aportul unui jucător de mare calibru, Denis Man, care merită fotografia. În schimb la Paris am văzut o Franță penibilă. A fost învinsă net de Italia, cu 3-1, Mbappe, o umbră.

În seara de 6 septembrie a avut loc primul spectacol realizat cu concursul dirijorilor participanți la Masterclass-ul de dirijat condus de domnul Michalis Economou. Au fost interpretate pe rând Adagio pentru orchestra de coarde de Samuel Barber, apoi Adagietto din Simfonia a V-a de Gustav Mahler. În final mai mulți dirijori au condus orchestra Filarmonicii Pitești și corul Novis Pitești în interpretarea Requiemului de Mozart. Și-au dat concursul artiștii vocali Adelina Cociobanu, Ana Stănescu, Marius Turtoi și Ștefan Lamatic. Au condus orchestra dirijorii: Eduard Zecheru (România), Matteo Piccininni (Italia), Helin Beysulen (Turcia), Orest Tkachuk (Ucraina), Ioanna Papadogianni (Grecia), Jan Piotr Sulkowski ( Polonia) și Giorgos Kogkos (Grecia). Remarc faptul că Ana Stan a fost concertmaestrul orchestrei! Orchestra și corul au sunat foarte bine și a fost un spectacol special! Viața muzicală piteșteană este la un vârf!

 

Citesc acum cu mare interes Românii în Mileniul Migrațiilor (275-1247) care se ocupă de controversata perioadă de un mileniu fără documente istorice.

 

Începe școala!