D'aia m-am făcut inginer!

La liceu prima notă care am luat-o la matematică a fost un 4 la o lucrare scrisă! Mi l-a pus faimosul profesor Onofraş, nou venit şi fumător înveterat, fuma şi în timpul orelor, oare?  Onofraş nu a stat mult şi în trimestrul următor s-a transferat la liceul concurent, fiind înlocuit de mai tânărul profesor de matematică Lungulescu. Nota aceea a lăsat urme,  orgoliul meu a fost pus la încercare şi astfel am devenit unul din cei mai buni elevi la matematică, cu rezultate bune la Olimpiadele de matematică. Mă poticneam însă la faza regională (o tempora, pe vremea aceea erau regiuni!).  Am fost ultima promoţie cu 11 clase  şi în clasa a X-a am fost repartizat la clasa aristocraţiei liceului unde erau strânşi cam toţi cei buni la ştiinţele exacte, matematică, fizică şi chimie. Asta nu însemna că erau la celelalte materii profesori  slabi. Dacă la matematici îl aveam pe profesorul Grigore, la limba şi literatura română era doamna Boncu, de la care am învăţat să iubesc literatura, iar la istorie îl aveam pe Simache, fondatorul muzeelor de istorie ale oraşului şi vajnic patriot local prahovean.

Atunci când a fost să aleg am ales fără şovăire ingineria, mai ales că apariţie secţiei de inginerie nucleară a fost un fel de împăcare secretă cu dorinţa de a fi făcut fizică, de teama unui ulterior profesorat şi  a faptului că un inginer nu ajungea la ţară, cum se putea întâmpla cu un viitor absolvent de fizică.  

Aşa că pasiunea mea pentru istorie nu s-a mai finalizat într-o meserie din acest domeniu. Probabil că în condiţiile post-decembriste mi-aş fi urmat acest vocaţie şi aş fi făcut probabil Istorie sau Ştiinţe Politice.

De ce am făcut acest preambul? Pentru că  opţiunea meseriei de inginer mă scutea în acele vremuri de obligativitatea de gusta din plăcerile haznalei ideologice. O meserie care era umanistă te transforma vrei nu vrei într-un vector ideologic. Este interesant că foarte onorabili practicanţi ai ştiinţelor exacte au riscat schimbarea profesiei devenind jurnalişti şi scriitori după Revoluţie. Este notoriu că probabil cel mai interesant jurnalist este în momentul de faţă fostul inginer automatist Tudor Cristian Popescu. Fizica  a produs şi mai multe personalităţi culturale. Dizidentul şi luptătorul pentru drepturile omului Gabriel Andreescu este fizician meteorolog.  Horia Roman Patapievici, cel mai important eseist al momentului , excelent manager cultural şi fost preşedinte al ICR este la bază fizician, dramaturgul şi eseistul Vlad Zografi este doctor în fizica particulelor.  Pasiunea culturală i-a determinat să renunţe la prima profesiune.

Scriu astea pentru a ajunge la subiectul pe care vreau să-l dezbat: personajul Vladimir Tismăneanu!

Am citit şi eu primul articol pe care i l-a dedicat Radu Călin Cristea în Observator Cultural:

http://www.observatorcultural.ro/Un-Homo-Sovieticus-Vladimir-Tismaneanu-(I)*articleID_28151-articles_details.html

De asemenea articolul mi-a revelat un alt articol mai vechi pe care nu-l ştiam, aparţinând lui Gaspar Miklos Tamas, eseist şi dizident maghiar originar din România, care dedică neoconservatorilor români în frunte cu Vladimir Tismăneanu un articol extrem de pertinent tăios şi de o inteligenţă ascuţită numit:

http://www.revista22.ro/articol-8604_3.html

Mărturisesc că mi-ar fi plăcut să fiu în stare să scriu un asemenea articol.

Acest eseu a fost scris în iulie 2010, la ideile căruia nu ader în totalitate, dar care are calitatea de a pune în lumină personalitatea lui Vladimir Tismăneanu. Fostul liberal şi militant al schimbărilor din Ungaria post-comunistă s-a apropiat de stânga, probabil şi din cauza unor curente extremiste şi vocale din Ungaria, inclusiv al orientărilor partidului de guvernământ condus de Viktor Orban.

Nu dezaprob faptul că domnul Vladimir Tismăneanu, oarecum congener cu mine a ales filosofia-sociologia în momentul opţiunilor universitare. Faptul că a scris ce a scris, relevat de documentarea lui Radu Călin Cristea iar nu mă deranjează. Nu se putea scrie altfel în acele vremuri, decât folosind citate din Nicolae Ceauşescu.  Mi se face pielea găinii doar când citesc şi îmi reamintesc titlurile revistelor unde tinerii generaţiei mele de orientare umanistă puteau publica: Tânărul leninist sau Convingeri comuniste. Aş da dovadă de ipocrizie că aş fi refuzat încartiruirea în PCR. Am scăpat în studenţie de această calitate, doar prin faptul că unui responsabil ideologic nu ştiu ce nu i-a plăcut la mine, dar am ales conştient ca în 1983 să ajung şi eu membru din motivul că poate aşa aveam posibilitatea unei burse prin Occident. N-am avut! Posibil că alte hibe din dosar să fi atârnat greu, anumite adeziuni politice ale tatălui meu în tinereţe, notorietatea faptului că ascultam Europa Liberă, nu ştiu şi nici nu mă interesează. Revenind la Europa Liberă o ascultam din liceu la radioul rudelor de la ţară, era obişnuit acolo, eu aveam acasă doar un difuzor care transmitea ce voia staţi de radioficare. O întâmplare penibilă a fost aceea, când într-o noapte târziu, eu citeam şi ascultam la Radio Europa Liberă şi brusc pătrunde vecinul din garsoniera de deasupra mea, şofer pe la partid şi beţiv notoriu, confundase uşa şi reuşise să o deschidă cu propria cheie, cât de bune erau yalele atunci! Tipul realizând confuzia şi mai ales ambientul subversiv a dus degetul la buze în semn de şt! Îmi cumpărasem ulterior un aparat de radio mare, cu bandă largă pe scurte în care înfipsesem o sârmă pe post de antenă, pe care o legam de ţeava de la calorifer. Radioul prea mare dimensional şi fără banda vest FM a ajuns la gunoi finalmente!

Ei bine, la acest radio am ascultat primele articole despre comunismul românesc scrise de Vladimir Tismăneanu. După 1990 domnul Tismăneanu a revenit în publicistica şi actualitatea românească şi a sprijinit pe primii politologi români prin burse americane. Mărturisesc că i-am citit cam toate cărţile pe care le-a publicat şi am polemizat cu dânsul când am citit articolul din revista 22 dedicat unei mătuşi care ocupase un post înalt la Ministerul de Externe pe vremea Anei Pauker. Cărţile lui erau foarte informate, dar simţeam că lipsea un anume tuşeu original şi lipsa unei implicări emoţionale asupra fenomenului comunist românesc, probabil din anume condiţionări universitare americane. Nu m-a mirat apropierea de Ion Iliescu şi cartea interviu luat acestuia pe la începutul anilor 2000. Vladimir Tismăneanu apărea în România ca un om din stânga anticomunistă.

Dar iată că perfidul Traian Băsescu i-a încredinţat poziţia de preşedinte al Comisiei Prezidenţiale de Studiere a Comunismului din România. Acum aflu din articolul lui Radu Călin Cristea că unul precum Gabriel Liiceanu şi alţii s-au împotrivit acestei numiri, raţiunea era biografia lui Tismăneanu, care nu-l recomanda, nu expertiza scolastică care o avea din plin. Dacă se observă Traian Băsescu are o tehnică specială în a alege persoane cu unele probleme grave de moralitate pentru anumite răspunderi, pentru că aceste slăbiciuni îi fac foarte uşor influenţabili şi şantajabili. Alt exemplu este  seful DNA procurorul Daniel Morar. Traian Băsescu ştia că această poziţie este o satisfacere importantă a orgoliilor exagerate ale lui Vladimir Tismăneanu. Acesta, ulterior a ocupat postul de preşedinte al Institutului de Investigare al Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER)dându-l afară în şuturi şi fără remuşcări pe Marius Oprea, şeful acestei instituţii, fost disident şi autentic studios al crimelor comunismului. Pierderea privilegiilor determinată de schimbarea puterii din primăvara trecută a anului 2012 l-a scos din minţi pe Vladimir Tismăneanu. Publicistica lui a devenit greţos de asemănătoare cu a lui Corneliu Veceu Tudor trecând din registrul pamfletului direct în cel al calomniei! De fapt Gaspar Miklos Tamas a avertizat cu mult înainte de derapajele neoconservatorismului  lui Tismăneanu şi a altor intelectuali grupaţi în jurul acţiunii toxice a lui Traian Băsescu.

Şi eu mă consider un om de dreapta, dar aşa zisa dreaptă practicată de acesta şi a acoliţilor săi, y compris intelectualilor lui Băsescu mă pune pe gânduri şi îmi dă frisoane. Posibil ca acest tip de dreaptă l-a determinat pe Gaspar Miklos Tamas să migreze pe stânga speriat de puterea deviaţiilor de dreapta spre extremism, întâmplate în actualitatea politică maghiară. El a avertizat în articolul menţionat  mai sus despre derapajele lui Tismăneanu.  

Domnul Tismăneanu are grave probleme de caracter. Eu îl prefer pe Petre Roman care apără cu fervoare memoria tatălui său, care a fost cine  a fost şi nu comportamentul abject al acestuia care-şi renegă părinţii pentru iluziile pe care le-au trăit. Şi eu mă îndoiesc de lepădarea de comunism a lui Vladimir Tismăneanu în 1969 după imolarea lui Jan Palach, având în vedere textele publicate ulterior până în 1981. Şocul despărţirii de credinţele mele comuniste, acumulate în timpul educaţiei şcolare s-a petrecut în 21 august 1968 când tata reîntors  de la serviciu mi-a spus întunecat şi îngrijorat: „Ruşii au intrat în Cehoslovacia”. Era prima oară când tata făcea politică cu mine, ameninţat de securitate nu îndrăznise până atunci să-mi mărturisească propriile sale opţiuni, dar acea discuţie a făcut ţăndări candorile mele cu iz colectivisto-comunist.

 Ce să mai spun de abjecţia unui articol în care îl denunţă pe binefăcătorul lui Ioan Ianoşi care la-a ajutat alături de soţia sa să fie admis la Filozofie  ca instructor la Secţia de Propagandă, acuză monstruoasă preluată de la Mircea Mihăieş, alt individ cu gândire abjectă.  Câtă deosebire între Vladimir Tismăneanu şi Gabriel Liiceanu care în Epistolar exprimă gratitudinea  faţă de sprijinul acordat de profesorul său de filozofie Ianoşi pentru apariţia cărţilor sale, cu toate că erau pe poziţii diametral opuse, Ianoşi marxist, iar Liiceanu idealist liberal.

M-a impresionat cavalerismul  admirabil al lui Alex Ştefănescu, care sare în apărarea lui Vladimir Tismăneanu.  Nu merita un asemenea gest în favoarea unui individ arogant, sfidător şi condescendent, caracteristici proprii fiului de nomenclaturist, cum îl caracterizează un compatriot stabilit în America şi pe şi eu le ştiu din proprie experienţă!

De ce suntem noi altfel?

Am văzut în ultimul timp mai  multe fotografii de epocă a Bucureştiului interbelic. M-au frapat imaginile cu olteni cu cobiliţe în picioarele goale, să ai încălţări se pare că era un lux . Ultima carte a   lui Lucian Boia continuă exemplele privind o România modernizată abia începând din secolul XIX. 

Când vezi imagini şi filme cu localităţi rurale din Franţa constaţi că acestea sunt nişte zone perfect urbanizate, la fel satele de unde originează faimoşii mafioţi sicilieni sunt nişte cetăţi cu o piaţă centrală în care tronează o catedrală barocă impozantă. În România de azi singurele zone rurale urbanizate sunt în Ardealul săsesc şi cele din Banat. Amprenta rurală a spaţiului românesc a fost reprezentată de filosofia spaţiului mioritic deal-vale formulată de filosoful Lucian Blaga originând, culmea, din acelaşi Ardeal săsesc urbanizat. Aerul rural al României este pregnant. Este astfel foarte instructiv din acest punct de vedere vizita într-un cimitir, cum este cel al eroilor din Primul Război Mondial, aşa am făcut eu în Piteşti. Dacă citeşti numele soldaţilor căzuţi numele lor acestea sunt compuse din două patronimice. Alexandru Graur documentează faptul că prin secolul XIX şi început de secolul XX românii nu aveau nume de familie şi doar în armată primeau în afara prenumelui şi numele tatălui, de obicei, ca nume de familie. Când ajungi la numele subofiţerilor şi ofiţerilor, deci oameni dintr-un alt nivel social, numele acestora relevă că au nume de familie construit cu sufixele escu şi eanu, copiate de la boieri, idee certificată şi de Neagu Djuvara. Şi nu-i de mirare, tatăl strălucitului om politic Take Ionescu era negustorul ploieştean Ghiţă Ion!

Tata a văzut primul tren la vreo 12 ani şi s-a speriat, calea ferată era la 8 km de satul patern şi ajungeai pe un drum rural pietruit, care cred că s-a asfaltat pe la sfârşitul anilor '80, sau chiar după revoluţie. De fapt în vacanţele copilăriei foloseam de obicei mersul în picioarele goale şi tălpile mi se umpleau de mărăcini. Prin anii '50 părinţii ne trimiteau tot în acelaşi Ardeal săsesc, în satul matern folosind ocazia unui camion care pleca din Ploieşti cu treabă pe la Cluj. Plecam de dimineaţa şi ajungeam noaptea târziu, camionul era o rablă antebelică care făcea pe o distanţă de 200 de km traversând munţii la Predeal spre Braşov cel puţin 7-8 pene de cauciuc. Ne bucuram când camionul reuşea să meargă mai repede decât vreun mărfar de pe calea ferată paralelă cu şoseaua!

Aerul rural al satelor româneşti nu a fost modificat în vremea comunismului, se mai construia câte un bloc care avea instalaţii sanitare în spatele curţii. Ce poate fi mai grotesc decât un sat devenit oraş precum Scorniceştiul natal al lui Ceauşescu, cu blocuri delabrate acum şi cu o ruină de stadion  cu 30000 de locuri? Comunismul ura satul şi proprietatea şi nu a făcut nimic pentru zona rurală, i-a mutat pe ţărani la oraş în blocuri urâte, cu apartamente mici şi nefuncţionale, unde bunul simţ ţărănesc a cam fost uitat. Fenomenele de urbanizare al zonei rurale s-au manifestat în special după căderea comunismului, mai ales prin presiunea orăşenilor care-şi doreau case normale, nu viaţă la bloc şi cel mai simplu era să-ţi cumperi un teren la ţară, unde să-ţi construieşti o casă cu toate facilităţile şi confortul vieţii urbane.

Suntem o societate modernizată recent, aerul occidental al Bucureştiului îl dau clădirile Art Deco din anii '30, ai vremii regelui Carol al II-lea, care retrocedate acum foştilor proprietari au devenit nişte viitoare ruine. Clasa medie şi instruită era în mare măsură alcătuită din alogeni: evrei, greci, unguri, nemţi. Românii etnicii care şi-au modificat statutul social deveniţi întreprinzători, funcţionari,  intelectuali, muncitori calificaţi şi-au adăugat la nume terminaţia escu. Fii lor, alogeni şi eşti şi-au luat lumea în cap  în comunism şi cum observa Neagu Djuvara nu mai predomină ca pe vreme tinereţii domniei sale.

Bunicii mei probabil au fost alfabetizaţi fiind concentraţi în armată, bunicele mai mult ca sigur că erau analfabete, mama făcut patru clase primare, tata  a făcut şi o şcoală de meserii şi avea un scris îngrijit şi lizibil. Suntem o naţiune alfabetizată abia în ultimii 65 de ani. Singurul lucru bun făcut de comunism a fost că a facilitat în mare măsură la instrucţia prin şcoală. Cu îndreptăţire se poate spune că România şcolarizată este o creaţie a anilor comunismului. 

Românii au făcut în 1990 cunoştinţă cu un important atribut al democraţie, votul liber exprimat. Dar rezultatul votului a fost extrem de dezamăgitor, oamenii votează cu totul altfel decât aspiraţiile intelectualilor cu aspiraţii liberale, a celor cu credinţe democratice. Oamenii au ales pe cei care le ofereau iluzoria protecţie socială moştenită din comunism. Şi atunci au apărut voci precum a noului şi deosebitului eseist Horia Roman Patapievici care exultau avantajele votului cenzitar. Problema votului cenzitar era cum facem diferenţierile şi cred că domnul Patapievici nu şi-a pus-o? Înainte de Primul Război Mondial era averea, acum cum să se facă că de unde avere? Funcţie de gradul de instruire, aia doar cu liceu, sau nici ăia? Atunci aia cu educaţie universitară, dar atunci erau cam într-o zdrobitoare majoritate inginerii şi ăştia nu prea stăpâneau chestiunile intelectuale, mai mult doar pe cele tehnice. Să permitem doar celor cu doctorat? Dar doctoratul îl puteai face cu aprobare de la partid (ăla unic, comunist), deci nici aşa nu merge! S-o lăsăm baltă cu votul cenzitar, în momentul de faţă s-ar califica după avere, gherţoi dubioşi cu lanţuri de kilograme la gât şi cu educaţie zero!

Totuşi în 1996 românii au decis că Iliescu a devenit anacronic şi l-au votat pe Constantinescu şi forţele reformatoare, partide istorice şi rămăşiţele pragmatice ale reformatorilor FSN, numiţi atunci PD. Românii au trecut în primul deceniu postcomunist prin patru rânduri de alegeri, în al doilea, al anilor 2000 prin alte trei rânduri de alegeri. Aşa că primul test electoral al celui de-al treilea deceniu postcomunist şi al şaptelea în ordinea începând din 1990 ar putea să dea o anume maturitate electoratului autohton. Românii au schimbat începând din 1996 după fiecare ciclu electoral puterea. Cei care erau la putere au trecut în opoziţie, niciun partid important nu au putut repeta guvernarea şi să se menţină mai mult de un ciclu electoral.

Dar iată că intelectualii de prestigiu ai anilor 90 nu sunt de acord, mai mult ca niciodată cu decizia ultimă a electoratului din 2012. Agenda acestora este atât de diferită a majorităţii că-ţi sare în ochi şi dacă îndrăzneşti să nu fii de acord cu ea eşti imediat pus la punct cu o îndârjire şi siguranţă de o nuanţă cu nostalgii bolşevică. 

O cauză este şi preşedintele Băsescu, ales şi el de două ori succesiv, nu ca Iliescu, la care nu se pune prima jumate de mandat 1990-1992, câţi nervi şi înjurături a trezit asta în anul 2000! Preşedintele Traian Băsescu ales de fiecare dată cu o marjă minimă, cea mai mică comparată cu alegerea predecesorilor a reuşit prin nu ştiu de mijloace să farmece pe aceşti intelectuali prestigioşi. 

În pofida tuturor problemelor, a declaraţiilor şi mai ales a acţiunilor sale, unele extrem de controversate, preşedintele continua să rămână la inima acestor intelectuali. Şi uite aşa că dacă dai în Băsescu/ dai in mine/ dai în fabrici şi uzine!

Şi atitudinile astea sunt probabil consecinţa faptului că avem o insuficientă dezvoltare socială, că suntem mai recenţi, că suntem altfel! Să fie aşa oare sau mă înşel?

.