La liceu prima notă care am
luat-o la matematică a fost un 4 la o lucrare scrisă! Mi l-a pus faimosul
profesor Onofraş, nou venit şi fumător înveterat, fuma şi în timpul orelor, oare? Onofraş nu a stat mult şi în trimestrul
următor s-a transferat la liceul concurent, fiind înlocuit de mai tânărul
profesor de matematică Lungulescu. Nota aceea a lăsat urme, orgoliul meu a fost pus la încercare şi astfel
am devenit unul din cei mai buni elevi la matematică, cu rezultate bune la
Olimpiadele de matematică. Mă poticneam însă la faza regională (o tempora, pe
vremea aceea erau regiuni!). Am fost
ultima promoţie cu 11 clase şi în clasa
a X-a am fost repartizat la clasa aristocraţiei liceului unde erau strânşi cam
toţi cei buni la ştiinţele exacte, matematică, fizică şi chimie. Asta nu însemna
că erau la celelalte materii profesori slabi.
Dacă la matematici îl aveam pe profesorul Grigore, la limba şi literatura
română era doamna Boncu, de la care am învăţat să iubesc literatura, iar la
istorie îl aveam pe Simache, fondatorul muzeelor de istorie ale oraşului şi
vajnic patriot local prahovean.
Atunci când a fost să aleg am
ales fără şovăire ingineria, mai ales că apariţie secţiei de inginerie nucleară
a fost un fel de împăcare secretă cu dorinţa de a fi făcut fizică, de teama
unui ulterior profesorat şi a faptului
că un inginer nu ajungea la ţară, cum se putea întâmpla cu un viitor absolvent
de fizică.
Aşa că pasiunea mea pentru
istorie nu s-a mai finalizat într-o meserie din acest domeniu. Probabil că în
condiţiile post-decembriste mi-aş fi urmat acest vocaţie şi aş fi făcut
probabil Istorie sau Ştiinţe Politice.
De ce am făcut acest preambul? Pentru
că opţiunea meseriei de inginer mă
scutea în acele vremuri de obligativitatea de gusta din plăcerile haznalei
ideologice. O meserie care era umanistă te transforma vrei nu vrei într-un
vector ideologic. Este interesant că foarte onorabili practicanţi ai ştiinţelor
exacte au riscat schimbarea profesiei devenind jurnalişti şi scriitori după
Revoluţie. Este notoriu că probabil cel mai interesant jurnalist este în
momentul de faţă fostul inginer automatist Tudor Cristian Popescu. Fizica a produs şi mai multe personalităţi
culturale. Dizidentul şi luptătorul pentru drepturile omului Gabriel Andreescu
este fizician meteorolog. Horia Roman
Patapievici, cel mai important eseist al momentului , excelent manager cultural
şi fost preşedinte al ICR este la bază fizician, dramaturgul şi eseistul Vlad
Zografi este doctor în fizica particulelor.
Pasiunea culturală i-a determinat să renunţe la prima profesiune.
Scriu astea pentru a ajunge la
subiectul pe care vreau să-l dezbat: personajul Vladimir Tismăneanu!
Am citit şi eu primul articol pe
care i l-a dedicat Radu Călin Cristea în Observator Cultural:
De asemenea articolul mi-a
revelat un alt articol mai vechi pe care nu-l ştiam, aparţinând lui Gaspar
Miklos Tamas, eseist şi dizident maghiar originar din România, care dedică
neoconservatorilor români în frunte cu Vladimir Tismăneanu un articol extrem de
pertinent tăios şi de o inteligenţă ascuţită numit:
Mărturisesc că mi-ar fi plăcut să
fiu în stare să scriu un asemenea articol.
Acest eseu a fost scris în iulie
2010, la ideile căruia nu ader în totalitate, dar care are calitatea de a pune
în lumină personalitatea lui Vladimir Tismăneanu. Fostul liberal şi militant al
schimbărilor din Ungaria post-comunistă s-a apropiat de stânga, probabil şi din
cauza unor curente extremiste şi vocale din Ungaria, inclusiv al orientărilor
partidului de guvernământ condus de Viktor Orban.
Nu dezaprob faptul că domnul
Vladimir Tismăneanu, oarecum congener cu mine a ales filosofia-sociologia în
momentul opţiunilor universitare. Faptul că a scris ce a scris, relevat de
documentarea lui Radu Călin Cristea iar nu mă deranjează. Nu se putea scrie
altfel în acele vremuri, decât folosind citate din Nicolae Ceauşescu. Mi se face pielea găinii doar când citesc şi
îmi reamintesc titlurile revistelor unde tinerii generaţiei mele de orientare
umanistă puteau publica: Tânărul leninist
sau Convingeri comuniste. Aş da
dovadă de ipocrizie că aş fi refuzat încartiruirea în PCR. Am scăpat în studenţie
de această calitate, doar prin faptul că unui responsabil ideologic nu ştiu ce
nu i-a plăcut la mine, dar am ales conştient ca în 1983 să ajung şi eu membru
din motivul că poate aşa aveam posibilitatea unei burse prin Occident. N-am
avut! Posibil că alte hibe din dosar să fi atârnat greu, anumite adeziuni
politice ale tatălui meu în tinereţe, notorietatea faptului că ascultam Europa Liberă, nu ştiu şi nici nu mă
interesează. Revenind la Europa Liberă o
ascultam din liceu la radioul rudelor de la ţară, era obişnuit acolo, eu aveam
acasă doar un difuzor care transmitea ce voia staţi de radioficare. O întâmplare
penibilă a fost aceea, când într-o noapte târziu, eu citeam şi ascultam la Radio Europa Liberă şi brusc pătrunde
vecinul din garsoniera de deasupra mea, şofer pe la partid şi beţiv notoriu,
confundase uşa şi reuşise să o deschidă cu propria cheie, cât de bune erau yalele
atunci! Tipul realizând confuzia şi mai ales ambientul subversiv a dus degetul
la buze în semn de şt! Îmi cumpărasem ulterior un aparat de radio mare, cu bandă
largă pe scurte în care înfipsesem o sârmă pe post de antenă, pe care o legam
de ţeava de la calorifer. Radioul prea mare dimensional şi fără banda vest FM a
ajuns la gunoi finalmente!
Ei bine, la acest radio am ascultat
primele articole despre comunismul românesc scrise de Vladimir Tismăneanu. După
1990 domnul Tismăneanu a revenit în publicistica şi actualitatea românească şi
a sprijinit pe primii politologi români prin burse americane. Mărturisesc că
i-am citit cam toate cărţile pe care le-a publicat şi am polemizat cu dânsul
când am citit articolul din revista 22 dedicat unei mătuşi care ocupase un post
înalt la Ministerul de Externe pe vremea Anei Pauker. Cărţile lui erau foarte
informate, dar simţeam că lipsea un anume tuşeu original şi lipsa unei
implicări emoţionale asupra fenomenului comunist românesc, probabil din anume
condiţionări universitare americane. Nu m-a mirat apropierea de Ion Iliescu şi
cartea interviu luat acestuia pe la începutul anilor 2000. Vladimir Tismăneanu apărea
în România ca un om din stânga anticomunistă.
Dar iată că perfidul Traian
Băsescu i-a încredinţat poziţia de preşedinte al Comisiei Prezidenţiale de Studiere
a Comunismului din România. Acum aflu din articolul lui Radu Călin Cristea că
unul precum Gabriel Liiceanu şi alţii s-au împotrivit acestei numiri, raţiunea
era biografia lui Tismăneanu, care nu-l recomanda, nu expertiza scolastică care
o avea din plin. Dacă se observă Traian Băsescu are o tehnică specială în a alege
persoane cu unele probleme grave de moralitate pentru anumite răspunderi,
pentru că aceste slăbiciuni îi fac foarte uşor influenţabili şi şantajabili. Alt
exemplu este seful DNA procurorul Daniel
Morar. Traian Băsescu ştia că această poziţie este o satisfacere importantă a
orgoliilor exagerate ale lui Vladimir Tismăneanu. Acesta, ulterior a ocupat
postul de preşedinte al Institutului de Investigare
al Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER)dându-l afară
în şuturi şi fără remuşcări pe Marius Oprea, şeful acestei instituţii, fost disident
şi autentic studios al crimelor comunismului. Pierderea privilegiilor
determinată de schimbarea puterii din primăvara trecută a anului 2012 l-a scos
din minţi pe Vladimir Tismăneanu. Publicistica lui a devenit greţos de asemănătoare
cu a lui Corneliu Veceu Tudor trecând din registrul pamfletului direct în cel
al calomniei! De fapt Gaspar Miklos Tamas a avertizat cu mult înainte de
derapajele neoconservatorismului lui
Tismăneanu şi a altor intelectuali grupaţi în jurul acţiunii toxice a lui
Traian Băsescu.
Şi eu mă consider un om de
dreapta, dar aşa zisa dreaptă practicată de acesta şi a acoliţilor săi, y compris intelectualilor lui Băsescu mă
pune pe gânduri şi îmi dă frisoane. Posibil ca acest tip de dreaptă l-a
determinat pe Gaspar Miklos Tamas să migreze pe stânga speriat de puterea
deviaţiilor de dreapta spre extremism, întâmplate în actualitatea politică
maghiară. El a avertizat în articolul menţionat
mai sus despre derapajele lui Tismăneanu.
Domnul Tismăneanu are grave probleme
de caracter. Eu îl prefer pe Petre Roman care apără cu fervoare memoria tatălui
său, care a fost cine a fost şi nu
comportamentul abject al acestuia care-şi renegă părinţii pentru iluziile pe
care le-au trăit. Şi eu mă îndoiesc de lepădarea de comunism a lui Vladimir
Tismăneanu în 1969 după imolarea lui Jan Palach, având în vedere textele
publicate ulterior până în 1981. Şocul despărţirii de credinţele mele comuniste,
acumulate în timpul educaţiei şcolare s-a petrecut în 21 august 1968 când tata
reîntors de la serviciu mi-a spus
întunecat şi îngrijorat: „Ruşii au intrat în Cehoslovacia”. Era prima oară când
tata făcea politică cu mine, ameninţat de securitate nu îndrăznise până atunci
să-mi mărturisească propriile sale opţiuni, dar acea discuţie a făcut ţăndări candorile
mele cu iz colectivisto-comunist.
Ce să mai spun de abjecţia unui articol în
care îl denunţă pe binefăcătorul lui Ioan Ianoşi care la-a ajutat alături de
soţia sa să fie admis la Filozofie ca
instructor la Secţia de Propagandă, acuză monstruoasă preluată de la Mircea
Mihăieş, alt individ cu gândire abjectă.
Câtă deosebire între Vladimir Tismăneanu şi Gabriel Liiceanu care în
Epistolar exprimă gratitudinea faţă de
sprijinul acordat de profesorul său de filozofie Ianoşi pentru apariţia
cărţilor sale, cu toate că erau pe poziţii diametral opuse, Ianoşi marxist, iar
Liiceanu idealist liberal.
M-a impresionat cavalerismul admirabil al lui Alex Ştefănescu, care sare în
apărarea lui Vladimir Tismăneanu. Nu
merita un asemenea gest în favoarea unui individ arogant, sfidător şi condescendent,
caracteristici proprii fiului de nomenclaturist, cum îl caracterizează un
compatriot stabilit în America şi pe şi eu le ştiu din proprie experienţă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu