De ce suntem noi altfel?

Am văzut în ultimul timp mai  multe fotografii de epocă a Bucureştiului interbelic. M-au frapat imaginile cu olteni cu cobiliţe în picioarele goale, să ai încălţări se pare că era un lux . Ultima carte a   lui Lucian Boia continuă exemplele privind o România modernizată abia începând din secolul XIX. 

Când vezi imagini şi filme cu localităţi rurale din Franţa constaţi că acestea sunt nişte zone perfect urbanizate, la fel satele de unde originează faimoşii mafioţi sicilieni sunt nişte cetăţi cu o piaţă centrală în care tronează o catedrală barocă impozantă. În România de azi singurele zone rurale urbanizate sunt în Ardealul săsesc şi cele din Banat. Amprenta rurală a spaţiului românesc a fost reprezentată de filosofia spaţiului mioritic deal-vale formulată de filosoful Lucian Blaga originând, culmea, din acelaşi Ardeal săsesc urbanizat. Aerul rural al României este pregnant. Este astfel foarte instructiv din acest punct de vedere vizita într-un cimitir, cum este cel al eroilor din Primul Război Mondial, aşa am făcut eu în Piteşti. Dacă citeşti numele soldaţilor căzuţi numele lor acestea sunt compuse din două patronimice. Alexandru Graur documentează faptul că prin secolul XIX şi început de secolul XX românii nu aveau nume de familie şi doar în armată primeau în afara prenumelui şi numele tatălui, de obicei, ca nume de familie. Când ajungi la numele subofiţerilor şi ofiţerilor, deci oameni dintr-un alt nivel social, numele acestora relevă că au nume de familie construit cu sufixele escu şi eanu, copiate de la boieri, idee certificată şi de Neagu Djuvara. Şi nu-i de mirare, tatăl strălucitului om politic Take Ionescu era negustorul ploieştean Ghiţă Ion!

Tata a văzut primul tren la vreo 12 ani şi s-a speriat, calea ferată era la 8 km de satul patern şi ajungeai pe un drum rural pietruit, care cred că s-a asfaltat pe la sfârşitul anilor '80, sau chiar după revoluţie. De fapt în vacanţele copilăriei foloseam de obicei mersul în picioarele goale şi tălpile mi se umpleau de mărăcini. Prin anii '50 părinţii ne trimiteau tot în acelaşi Ardeal săsesc, în satul matern folosind ocazia unui camion care pleca din Ploieşti cu treabă pe la Cluj. Plecam de dimineaţa şi ajungeam noaptea târziu, camionul era o rablă antebelică care făcea pe o distanţă de 200 de km traversând munţii la Predeal spre Braşov cel puţin 7-8 pene de cauciuc. Ne bucuram când camionul reuşea să meargă mai repede decât vreun mărfar de pe calea ferată paralelă cu şoseaua!

Aerul rural al satelor româneşti nu a fost modificat în vremea comunismului, se mai construia câte un bloc care avea instalaţii sanitare în spatele curţii. Ce poate fi mai grotesc decât un sat devenit oraş precum Scorniceştiul natal al lui Ceauşescu, cu blocuri delabrate acum şi cu o ruină de stadion  cu 30000 de locuri? Comunismul ura satul şi proprietatea şi nu a făcut nimic pentru zona rurală, i-a mutat pe ţărani la oraş în blocuri urâte, cu apartamente mici şi nefuncţionale, unde bunul simţ ţărănesc a cam fost uitat. Fenomenele de urbanizare al zonei rurale s-au manifestat în special după căderea comunismului, mai ales prin presiunea orăşenilor care-şi doreau case normale, nu viaţă la bloc şi cel mai simplu era să-ţi cumperi un teren la ţară, unde să-ţi construieşti o casă cu toate facilităţile şi confortul vieţii urbane.

Suntem o societate modernizată recent, aerul occidental al Bucureştiului îl dau clădirile Art Deco din anii '30, ai vremii regelui Carol al II-lea, care retrocedate acum foştilor proprietari au devenit nişte viitoare ruine. Clasa medie şi instruită era în mare măsură alcătuită din alogeni: evrei, greci, unguri, nemţi. Românii etnicii care şi-au modificat statutul social deveniţi întreprinzători, funcţionari,  intelectuali, muncitori calificaţi şi-au adăugat la nume terminaţia escu. Fii lor, alogeni şi eşti şi-au luat lumea în cap  în comunism şi cum observa Neagu Djuvara nu mai predomină ca pe vreme tinereţii domniei sale.

Bunicii mei probabil au fost alfabetizaţi fiind concentraţi în armată, bunicele mai mult ca sigur că erau analfabete, mama făcut patru clase primare, tata  a făcut şi o şcoală de meserii şi avea un scris îngrijit şi lizibil. Suntem o naţiune alfabetizată abia în ultimii 65 de ani. Singurul lucru bun făcut de comunism a fost că a facilitat în mare măsură la instrucţia prin şcoală. Cu îndreptăţire se poate spune că România şcolarizată este o creaţie a anilor comunismului. 

Românii au făcut în 1990 cunoştinţă cu un important atribut al democraţie, votul liber exprimat. Dar rezultatul votului a fost extrem de dezamăgitor, oamenii votează cu totul altfel decât aspiraţiile intelectualilor cu aspiraţii liberale, a celor cu credinţe democratice. Oamenii au ales pe cei care le ofereau iluzoria protecţie socială moştenită din comunism. Şi atunci au apărut voci precum a noului şi deosebitului eseist Horia Roman Patapievici care exultau avantajele votului cenzitar. Problema votului cenzitar era cum facem diferenţierile şi cred că domnul Patapievici nu şi-a pus-o? Înainte de Primul Război Mondial era averea, acum cum să se facă că de unde avere? Funcţie de gradul de instruire, aia doar cu liceu, sau nici ăia? Atunci aia cu educaţie universitară, dar atunci erau cam într-o zdrobitoare majoritate inginerii şi ăştia nu prea stăpâneau chestiunile intelectuale, mai mult doar pe cele tehnice. Să permitem doar celor cu doctorat? Dar doctoratul îl puteai face cu aprobare de la partid (ăla unic, comunist), deci nici aşa nu merge! S-o lăsăm baltă cu votul cenzitar, în momentul de faţă s-ar califica după avere, gherţoi dubioşi cu lanţuri de kilograme la gât şi cu educaţie zero!

Totuşi în 1996 românii au decis că Iliescu a devenit anacronic şi l-au votat pe Constantinescu şi forţele reformatoare, partide istorice şi rămăşiţele pragmatice ale reformatorilor FSN, numiţi atunci PD. Românii au trecut în primul deceniu postcomunist prin patru rânduri de alegeri, în al doilea, al anilor 2000 prin alte trei rânduri de alegeri. Aşa că primul test electoral al celui de-al treilea deceniu postcomunist şi al şaptelea în ordinea începând din 1990 ar putea să dea o anume maturitate electoratului autohton. Românii au schimbat începând din 1996 după fiecare ciclu electoral puterea. Cei care erau la putere au trecut în opoziţie, niciun partid important nu au putut repeta guvernarea şi să se menţină mai mult de un ciclu electoral.

Dar iată că intelectualii de prestigiu ai anilor 90 nu sunt de acord, mai mult ca niciodată cu decizia ultimă a electoratului din 2012. Agenda acestora este atât de diferită a majorităţii că-ţi sare în ochi şi dacă îndrăzneşti să nu fii de acord cu ea eşti imediat pus la punct cu o îndârjire şi siguranţă de o nuanţă cu nostalgii bolşevică. 

O cauză este şi preşedintele Băsescu, ales şi el de două ori succesiv, nu ca Iliescu, la care nu se pune prima jumate de mandat 1990-1992, câţi nervi şi înjurături a trezit asta în anul 2000! Preşedintele Traian Băsescu ales de fiecare dată cu o marjă minimă, cea mai mică comparată cu alegerea predecesorilor a reuşit prin nu ştiu de mijloace să farmece pe aceşti intelectuali prestigioşi. 

În pofida tuturor problemelor, a declaraţiilor şi mai ales a acţiunilor sale, unele extrem de controversate, preşedintele continua să rămână la inima acestor intelectuali. Şi uite aşa că dacă dai în Băsescu/ dai in mine/ dai în fabrici şi uzine!

Şi atitudinile astea sunt probabil consecinţa faptului că avem o insuficientă dezvoltare socială, că suntem mai recenţi, că suntem altfel! Să fie aşa oare sau mă înşel?

.