A la turca!

Însemnările astea mi-au fost determinate de evenimentele de azi din Turcia, dar şi de opiniile pertinente ale lui Emil Hurezeanu la digi24, dar şi de discuţia lui Rareş Mănescu cu Adrian Cioroianu şi Dan Dungaciu la Realitatea Tv.

Turcia pe care o cunosc eu este cea pe care am reuşit să o văd în excursia din 2002. 

A fost un drum  extrem de lung, cred cam de 1500-1800 de kilometri.

În prima zi am oprit undeva în Turcia europeană, apoi am traversat Marea Marmara la Canakkale (ceanakale), exact pe lângă zona Galipoli, unde debarcase corpul expediţionar britanic din Primul Război Mondial, care a fost învins de Fuad Paşa, viitorul Ataturk. 

A urmat o zi lungă pe malul Mării Egee, cu oprire la Troia, cu kitschul calului lui Ulisse, dar şi cu geniul negustorului Schliemann, care, citind Iliada a identificat locul, acum la depărtare de câţiva kilometri de mare. Am mjuns la Kuşdasi, prin marele oraş şi port Izmir, fosta Smirnă grecească, arsă de Ataturk în războiul greco-turc, din 1921. Apropo de această staţiune a cărei conţine două litere împrumutate din română în turca scrisă cu caractere latine, Hurezeanu avea o falsă memorie, este ş scris la fel pentru paşă şi î care în turcă se consemnează ca un i italic, fără căciulă sau punct. 

Motivul principal al excursiei turceşti a fost că puteam vedea câteva situri arheologice ale Greciei antice, unele mai bine păstrate ca în Grecia.

Am fost la Efes, marele oraş  al Asiei Mici, cu biblioteca lui Celsus, vespasienele şi lupanarele de vis a vis. Acolo în amfiteatrul de 25000 de locuri a predicat Sfântul Apostol Paul!

Am făcut şi turul cetăţilor Priene, Miletul a lui Thales şi Templul lui Apollo de la Didyma unde s-a rugat Alexandru cel Mare.

La întoarcere am mers la Pamukkale unde este şi anticul Hierapolis. Apoi autocarul Mercedes, cam rablagit ne-a dus prin Anatolia şi am văzut Turcia cu toate contrastele ei.

Finalul a fost Istanbul cu Agia Sophia şi cu Tokapi,  Palatul Sultanilor unde am văzut haznaua - tezaurul, ce depreciativ cuvânt în limba română! Am văzut şi sabia atribuită lui Stefan cel Mare, turcii spun de un prinţ român, oricum este singurul trofeu de război din Balcani, Europa Centrală, este un semn de preţuire pentru confruntările noastre militare!

Cel mai interesant este Palatul Ambasadorilor unde domnii români pupau papucul sultanului, locul unde s-a decis politica în principatele dunărene, dar şi în Ardeal o vreme de secole. 

Un prieten turc aflat în vizită la Cetatea Poenari dorea să sublinieze diferenţa: ei sunt turci, ăia care ne-au supus vreo patru secole erau otomani!   

În bursa din America de Nord am dat de un alt turc extrem de bun la computere, care mi-a mărturisit credinţa sa islamică, uşor fundamentalistă.

Pe de altă parte Turcia contemporană am văzut-o prin ochii marelui romancier Orhan Pamuk. Pamuk evocă o Turcie care are asemănările şi contrastele României, amprentă indelebilă a stăpânirii otomane s-ar zice.

De ce invoc aceste întâlniri şi aceste lecturi? Pentru că în comentariile invitaţilor  tv au apărut aceste noţiuni şi s-au dezbătut aceste probleme.

În Turcia de azi statuia şi portretul lui Kemal Ataturk se văd peste tot. Ataturk a modernizat Turcia într-un timp mult mai rapid decât de exemplu Petru cel Mare Rusia (cum spunea Dungaciu) şi ce se întâmplă azi este o tendinţă contrară a premierului Erdogan. Tot Dungaciu spunea că această tendinţă este de otomanizare, cu aer imperialist, faţă de secularizarea  europenistă a armatei turce garanta unei Turcii laice. 

Toţi comentatorii remarcă interesul american pentru o Turcie modernă, care să fie o contrapondere tendinţelor hegemonice ale Rusiei cu care împarte malul Mării Negre. Şi tot de malul Mării Negre este legat şi destinul României, cu care Turcia are relaţii excelente, pentru că suntem ţara cea mai importantă din zona Mării Negre, Balcani, Europa de sud-est. 

Turiştii români au invadat litoralul turcesc, pentru condiţiile de cazare şi distracţie care sunt foarte bune.  Însă recentele evenimente ce au loc în Istanbul, leagănul Turciei laice şi moderne care protestează în contra islamizării retrograde îngrijorează pe toţi.

Singurii mulţumiţi s-ar putea să fie grecii, pentru că turiştii pot schimba repede traseul turistic egeean şi mediteranean cu plajele şi insulele lor la preţuri foarte asemănătoare şi cu avantajul unei civilizaţii creştine.

Eu personal îmi doresc o Turcie modernă şi laică care să intre în Uniunea Europeană.

Frământări şi dileme

Tocmai citesc o carte de Mircea Cărtărescu unde găsesc multe din frământările scriitorului. 

Mă gândesc şi eu ce m-a determinat să exersez în aria asta a încercărilor, eseurilor, opiniilor scrise. Cred că, în primul rând, determinantă a fost tehnologia.

Îmi aduc aminte că în vremea studenţiei şi în primii ani de profesie au apărut calculatoarele - computerele. Am şi făcut cursuri prin 1972 de FORTRAN, pentru că la IFA se cumpărase primul computer performant IBM. Principala piedică în lucrul cu calculatorul erau cartelele. Ei bine, atunci  se lucra cu cartele, un program era citit de computer prin intermediul unor cartele perforate. Ca să scrii o cartelă era un calvar. Era o maşină dotată cu tastatură care îţi găurea cartela şi dacă nu erai atent era un dezastru. 

Am devenit un utilizator de computer doar când la Institut s-a cumpărat un CDC, în 1980, care avea terminale display, ecrane de televizor. Displayul este invenţia inginerului Wang şi azi ar trebui toţi să-i fim recunoscători. Puteai tu să scrii programul, să intervii în el să-l corectezi. Şi apoi a venit invenţia computerului personal, iar până la tableta de azi drumul a fost mai scurt. 

Poţi acum să foloseşti computerul în multe scopuri inclusiv să scrii şi aşa am ajuns şi eu să scriu, este mult mai simplu, poţi corecta textul, poţi să intervii în el, este extrem de prietenos pentru un autor de texte. 

Am uitat aproape cum scriam şi redactam primele faze – lucrări,  pe la începutul anilor '70. Le redactam pe hârtie, pe ciorne, inclusiv hârtie de imprimantă de computer. Apoi erau dactilografele care foloseau celebrele maşini de scris IBM, unele cu caracter mare, să le poată citi Niculaie Ceaşcă fără ochelari. Graficele, desenele ţi le făcea un desenator în tuş. Ce chin, acum toate le faci cu computerul! 

Îmi reamintesc ce ochi mari am făcut atunci când tânărul scriitor Petru Popescu m-a primit la el acasă, la un interviu la revista Politehnicii şi mi-a redactat răspunsurile direct la maşina de scris. Doar în filmele americane vedeai pe scriitor scriind direct la maşina de scris. Pe vremea aia, pentru mine, scriitorul trebuia să posede un stilou, pix, creion cu care să scrie. Apoi se transcria la o dactilografă textul pe curat, care era dat apoi la editură să fie tipărit. Citind ulterior epopeea puşcăriilor româneşti, am aflat că poeziile unui Radu Gyr erau memorate ca apoi să fie transcrise.

Acum totul s-a simplificat. Mediul virtual al internetului permite să devină, hai să zicem scriitor, celui ce vrea să scrie, sau are ambiţii din astea să-şi publice ideile, cărţile. Deocamdată scriitor eşti, totuşi, când textele tale sunt editate pe hârtie, de către o editură. Altfel, rămâi, ca şi mine de altfel, blogger-blogăr. Pentru că frământările mele le editez pe un blog şi vi le transmit să le citiţi dacă aveţi răbdare, timp şi poftă!

Văd că a ieşit un preambul destul de stufos pentru ceea ce doresc să vă spun. De fapt vreau să dezvolt nişte opinii scrise de mine pe forumurile unor ziare, care pot interesa, intriga, sau declanşa controverse. Şi pentru că nu toată lumea se uită pe internet la ziare să-mi citească replicile inteligente!

Prima problemă priveşte frământările de prin partidele de pe scena politică. 

Două partide au fost atinse în principal de dispute,    unele extrem de virulente.

Primul partid de care aş dori să amintesc este PDL. Aici comentatorul Vladimir Tismăneanu, că de el este vorba are probleme de memorie. Volodea T.  uită că nu mai demult de când se afla la putere PDL era cel mai disciplinat partid, atunci când umbra ocrotitoare a lui Traian Băsescu îl proteja! De unde să fie controverse când toţi erau mulţumiţi şi rodeau ciolanul puterii. Doar cetăţenii României o duceau prost şi TB tăia şi spânzura şi hăhăia cu cinism. Nu-mi aduc aminte de vreunul din disidenţii intelectuali de azi ai partidului să fii făcut vreo   observaţie, privind acumularea tensiunilor prilejuite de guvernarea neroadă a lui Băsescu Boc. 

Căpitanul de vas Traian Băsescu a dus la cheu România, hârbuită şi cu găuri sub linia de plutire. Până când la puterea guvernării a venit USL, care a câştigat apoi categoric alegerile parlamentare.

Normal, ca acum  să apară voci critice şi alde simpaticul ploieştean Cotoi (ce nume expresiv, preferabil lui Voinescu, mult prea neutru) este nemulţumit şi alţii ca el sunt la fel de virulenţi la pasivitatea PDL. Dar una este să fi la putere în deliciile atotputerniciei şi a deficienţelor de aritmetică parlamentară, alta este când nimeni nu se mai uită la tine şi doar Monica predică-n pustiu, pe la  Bruxelles.

Deja doi din critici au demisionat din PDL: Funeriu şi Baconschi. Dacă despre Funeriu nu este mare scofală, în pofida acreditivelor de faimos cercetător în ale chimiei, aici s-a remarcat doar prin oportunismele şi linguşeala faţă de Traian Băsescu, Baconschi este o pierdere. Chiar dacă investiţia iniţială de putativ candidat prezidenţial nu s-a confirmat, Baconschi rămâne un intelectual autentic, păcat că a greşit partidul şi politica!

În context se vorbeşte despre excluderile de la PNL. Aici situaţia este cumva diferită. Una este să adopţi un  limbaj critic la adresa liderilor, alta să calomniezi infam şi să creezi dizidenţe şi platforme ce ies din cadrul partidului. Chiliman, nu merită niciun regret politic, doar calităţile de gospodar al Sectorului 1 îl recomandă. În rest este un vanitos care nu-şi cunoaşte lungul nasului. Nu-i nicio nenorocire că pe Crin Antonescu, şi el fost dizident la rândul lui, nu-l iubesc toţi din PNL, aşa-i la liberali, niciodată nu a existat un liberal salvator, acolo spiritul critic este mai dezvoltat, comparativ cu alte partide.   

Cât de spre domnul Tismăneanu, pe care-l citesc constant pentru studiile asupra comunismului, dau cu el de pământ când încearcă comparaţii şi asemănări la trecutul comunist în relaţie cu actualitate. Regimul comunist, în care părinţii lui şi el, Vladimir Tismăneanu, până la părăsirea României i-au fost slujitori devotaţi nu seamănă cu situaţia de azi cu toate frustrările pe care le trăim. Pentru că fundamental putem protesta, chiar dacă sinistrul ticălos numit Băsescu încearcă prin interpuşi să ne închidă gura şi să ne temem. Iar Vladimir Tismăneanu  îşi merită imprecaţiile şi acuzele care i se aduc până nu-şi clarifică trecutul de activist comunist, aura de disident în cadrul acelui regim pe care încearcă să ne-o vândă este o minciuna sfruntată.

Un alt subiect postat pe forum este legat de articolul lui Andrei Pleşu din Adevărul. Domnul Pleşu este preocupat foarte tare de forumişti. Ar vrea să le vadă mutrele să fie faţă în faţă cu ei. Eu i-am indicat Facebook şi blogurile pe care mă lăfăi. 

Sunt de acord cu domnia sa că nu-şi au locul într-un dialog înjurăturile şi comentariile denigratoare. Forumul, şi-n opinia mea este destinat schimbului de idei, dar cum spunea I.L. Caragiale (apud Grigri Grigore Ghica) unii te înjură admirativ vrând să aibă cu mama ta unul la fel, alţii depreciativ te trimit acolo să nu mai ieşi! 

Revenind la chestiune, observ la Andrei Pleşu, ca şi la alţi prestigioşi intelectuali români, irepresibila dorinţă de a fi iubit de toţi, nu importă cum! Păi nu se poate! Andrei Pleşu suferă puternic de vanităţile scriitorului, ce a scris nu poate fi comentat decât printr-o admiraţie tâmpă şi gângavă, nu trebuie să facă eforturi deosebite şi găseşte peste tot astfel de complimente. 

În chestiunea unor probleme intelectuale, culturale, artistice, angeologice, evanghelice Andrei Pleşu este imbatabil, puţini pot să-l combată în contradictoriu! Chiar mi-a plăcut replica, ironic autodepreciativă dată lui Patapievici când acesta îi explica Parabolele: "în fine pricep şi eu ce-am scris!". 

În schimb atunci când Pleşu se exprimă în alte chestiuni cum sunt cele politice, defect şi pasiune devoratoare pentru români şi balcanici în general, nu mai este infailibil şi d'aia este combătut, ironizat şi chiar detestat! 

Este totuşi de prost gust să scuturi câteodată scame de pe costumul lui Băsescu. Chiar dacă în alte situaţii Pleşu a reacţionat la tâmpeniile lui Băsescu, în special în chestiunea regelui.

Este anapoda pentru un intelectual să admire un derbedeu, chiar cu geniul de a fi ajuns preşedinte, ca să ne râdă în nas!