Al XXIII-lea Simpozion Internațional despre Experimentul Pitești Reeducarea prin tortură

Ca de obicei la finalul lunii septembrie se desfășoară acest simpozion dedicat celui mai teribil experiment carceral românesc, unic în istoria comunismului, de reeducare prin tortură. Experiment pus la punct de Nicolschi și desfășurat de Țurcanu în Închisoarea Pitești începând din 1948. 

El consta din luarea la bătaie a celorlalți deținuți de către o bandă condusă de Țurcanu, fost membru al tineretului legionar, Frățiile de Cruce. Ajuns lider comunist i-a fost descoperit trecutul și împreună cu Nicolschi și asistența gardienilor pușcăriei din Pitești au pus la cale acest fenomen numit reeducare. Deținuții erau bătuți și torturați până ajungeau și ei torționari. Experimentul odios s-a încheiat în 1952 și Țurcanu a fost executat ca să acopere urmele. Prin eforturile prof dr. ing. Ilie Popa s-a inițiat acest simpozion. Din păcate azi nu mai este niciun martor al acestor evenimente îngrozitoare. Sunt multe contribuții referitoare și la alte evenimente din comunismul românesc, inclusiv nenorocirile la care au fost supuși românii din Basarabia. 

Am urmărit o contribuție a lui Richard Schmidt despre corupția de la frontiera României spre Iugoslavia și mai nou Ungaria privind fuga din România. Schmidt, șvab din Banat recunoaște că fura carne de la Comtim, că a plătit călăuze care l-au trecut în Iugoslavia, că a trecut și familia lui prin Ungaria, folosind corupția ofițerilor de grăniceri. 

Azi am reținut contribuția lui Enache Tușa, universitar constănțean privind cele două constituții comuniste din 1948 și 1952, considerate de autor ilegale. Autorul spune că țara a fost confiscată de niște bandiți cu concursul bolșevic rusesc. Dar și cu ajutorul unor intelectuali care s-au vândut comuniștilor, cum a fost Parhon, Sadoveanu și banditul Petru Groza!

La fel de triste sunt relatările despre Basarabia, cum au fost trimiși în Gulag, în Siberia, ca fiind kulaci-chiaburi. Ce surpriză nefericită pentru bulgarii din Bugeac care s-au bucurat că au venit rușii în iunie 1940, ca și ei să fie kulaci și buni de Gulag. 

Este bine ca românii să-și reamintească trecutul comunist. Nu să se extazieze la tot felul de propagande comuniste prezentate de Cineclic. Sunt acolo unii care au nostalgia tinereții, au uitat complet frigul, foamea, goana după alimente și bătaia de joc la care eram supuși în Iepoca de Aur!

Julian Negulesco

Cu Julian Negulesco

Ieri m-am văzut față în față cu Julian Negulesco. Nu ne mai văzusem până ieri.  Cel care facilitase acest lucru era colegul meu de clasă Valeriu Negulescu. Asta pe teme de absolvenți, sau alumni, cum se spune acum și-ar fi bucurat-o pe doamna Predescu de latină. Avem amântrei același prefix în nume, Neagu. Tata spunea că numele vinea de la bătrână de la începutul secolului XIX numită Neaga. La Negulești este forma aristocrizată a lui Neagu, adoptată de burghezii români de la sufixul boieresc escu. Valeriu și Julian nu sunt rude.

Julian a venit acum în România să aniverseze cu colegii 60 de ani de absolvire al Liceului I.L. Caragiale din Ploiești. Și acum îmi dau seama că și eu aniversez 60 de ani de când am devenit elev în 1963 al acestui liceu. Deci ne-am petrecut! Am mai avut un om de contact prin Puiu Dumitru, colegul meu de la CR și apoi de facultate. Am făcut cu Puiu Facultatea de Energetică la Nucleare și am stat împreună 5 ani în aceeași cameră de cămin, în anul V, când eram doi în cameră, îmi suporta singur sforăielile. Puiu se știa din copilărie și era vecin cu Julian. Eu stăteam la Gara de Sud și nu aveam contact cu cartierul de pe Oilor, unde era Liceul. Lui Julian i-a ajuns sub ochi blogul meu și i-au plăcut aiurelile pe care le produceam.

Julian a părăsit România în 1969 și a devenit parizian, eu din 1974 sunt piteștean. Dar păstrăm nostalgia baștinii comune. Și eu și el suntem vechi petroliști. Julian știe pe de rost echipa lui Petrolul, cu Sfetcu, frații Dridea și gemenii Munteanu, cu bietul Tabarcea care s-a stins pe gazon într-un meci cu Dinamo Bacău la care am fost martor. Mă invită să mergem la un meci al lui Petrolul și să mâncăm semințe. Nu mai sunt vânzătoarele de bomboane agricole la pahar care te fentau cu adâncimea și-ți dădeau jumate din cantitatea care credeai tu că este de fapt. Julian și-a găsit un substitut fotbalistic în PSG, eu cu Liverpool de la meciurile istorice din 1966 cu Petrolul în Cupa Campionilor și mai nou sunt și cu Real Madrid.

Ne-am văzut ieri la un restaurant din Piața Rosetti, unde am mâncat mici și-am băut bere. Julian mi-a povestit aventurile franceze. A ajuns la un festival de teatru studențesc la Nancy și aici, îndemnat de comportamentul amenințător al securiștilor care îi însoțeau a plecat și a aterizat la Paris cu câțiva franci în buzunar. Nu știa cum se ia metroul. Dar a ajuns actor de limbă franceză, el neștiind o boabă, făcuse engleză la liceu. A ajuns partenerul lui Jeanne Moreau într-un film și a avut o carieră prodigioasă de actor în Franța. A cunoscut emigrația română de la Paris, a fost prieten cu Cioran. L-a primit în casă pe compozitorul Aurel Stroe. Interesant că l-a cunoscut și pe Matei Moțu Haiducu, cel implicat în Afacerea Goma - Tănase de la Paris, pus să-i omoare. Abia după aia a aflat că era spion! Se știe și cu Ioana Crăciunescu care era uimită că știu o poezie de Paști, scrisă de ea pe la 20 de ani și nepublicată, recitată pe la începutul anilor 70 într-un cerc de prieteni.

Lui Julian îi place cum arată Bucureștiul, și mie mi-au plăcut zone din centru, dar când văd cum arată blocul Patria mă întristez! Și pe Julian îl intrigă americanizarea afișajului public bucureștean. Nu mai suntem francofonii de altă dată. Dar mi-a spus că noi românii avem șansă la franceză, alții ca nemții trebuie să ia totul de la zero, noi am introdus din secolul XIX toate neologismele pe filieră franceză. Abia acum suferim de romgleză!

Cum am spus, am adăstat al restaurantul Legere care este în partea de terasă spre Piața Rosetti a clădirii sediului central al PNȚCD. Asta mi-a stârnit niște nostalgii  A fost primul partid la care am aderat în ianuarie 1990. Am intrat fără să vreau în niște dizidențe, am fost exclus din partid la Pitești, dar la centru îmi spuneau cu nu sunt valabile! Așa că atunci când s-a format Partidul Alianței Civice (PAC) am demisionat și am militat apoi acolo. Parcă știam eu ceva, am trăit dezamăgiri și azi PNȚCD este o fantomă cu un lanț la poartă sediului central. Și PAC este azi istorie, a fuzionat în 1998 cu PNL. O tempora!