Nicolae Breban

Când citeşti despre turnătoriile la securitate ale unor intelectuali, a unor scriitori te apucă groaza. Vanitatea şi narcisismul scapă de sub orice control. Acum când turnătoria la secu nu mai are valoarea de altă dată turnătoriile sunt publice, în media. 

Nicolae Breban s-a afirmat ca unul dintre cei  mai importanţi romancieri postbelici la începutul anilor '60. I-am cita cam toate romanele de atunci: Francisca, În absenţa stăpânilor, Animale bolnave, Îngerul de ghips, Bunavestire, Don Juan. A urcat şi în ierarhiile demnităţilor publice ajungând redactor şef al României Literare. A făcut şi un gest de dizidenţă important refuzând să se mai întoarcă în România după Tezele din iulie 1971 cu o declaraţie împotriva regimului în Le Monde. S-a întors în România cu paşaport din Germania şi a continuat să scrie. Este unul dintre cei mai vanitoşi scriitori. Nu i-am mai citat producţia de romane post '90, mă dezamăgise Drumul la zid. I-am mai citit eseurile, a preluat Contemporanul care n-o mai citeşte nimeni. 

Iată că Boroianu vrea să-l facă preşedintele onorific al Consiliului Consultativ al ICR. Şi cu această ocazia Breban nu se poate abţine să arunce săgeţi veninoase împotriva lui Patapievici, Liiceanu, Pleşu. Din păcate atacurile sunt neghioabe şi fără rost. La unii îmbătrânirea nu te face mai înţelept, pentru că vanităţile rămân.

Am citit tot în Cotidianul o continuare a lui Eugen Mihăescu la mizeriile lui Romoşan, la fel de veninoasă. Grafician de talent afirmat la Time a aterizat după 1990 la PRM! Şi asta spune totul. Nu ştiu cum anumiţi intelectuali dau dovadă de atâta micime sufletească, neputinţă şi rea credinţă.