Amintiri din liceu

M-am născut în Ploieşti pe strada Rudului în 10 februarie 1949 de Sfântul Haralambie. Mama mi-a spus că ar fi trebuit să primesc numele sfântului, aş fi fost azi un Hari?! Aşa că data oficială de naştere s-a mutat pe 12 februarie şi m-au botezat Gheorghe. Părinţii mă mângâiau cu numele Georgică, dar în şcoală toţi îmi spuneau pe numele de familie Neguţ. În studenţie colegii mi-a scurtat numele în Geo şi apoi au ajuns să-mi zică Joe şi aşa mi-a rămas numele şi azi!

Ai mei s-au mutat apoi în chirie pe strada Costaki Conachi, ulterior numită în vremea comunistă Babeuf, după numele cică al primului comunist francez de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Ulterior ai mei au cumpărat casa şi curtea. Ea se mărginea în spate cu fundul curţii şcolii primare nr.1 din Ploieşti. Şcoala era o clădire veche de pe la sfârşitul secolului XIX, că mă munceam să pronunţ data scrisă în latină cu MDCCCLXXX? Era aşezată pe întortocheata stradă CA Rosetti, devenit Jdanov şi apoi Bobâlna după ce talpa bolşevică s-a mutat mai la est. Strada este paralelă cu Bulevardul Independenţei de la statuia lui Radu Stanian până la Gară.

Aici am făcut clasele 1-4. După aceea ne-am mutat la sediul nou care era mai aproape de UZUC unde am terminat ciclul 5-7. Am fost ultima promoţie cu 7 clase, a urmat ciclul şcolii generale cu 8 clase.  

Învăţam bine, aveam origine sănătoasă şi aşa am făcut  carieră politică la pionieri, devenind preşedinte de unitate cu trei trese. Am primit şi promisiunea că voi merge la minunatul Artek tabăra de pionieri din Crimeea. Am mers până la urmă într-o tabără la Timişul de Sus, lângă Predeal, bună şi asta. Din clasa a doua am fost făcut pionier, nu în prima tranşă, că doamna învăţătoare avea nişte obligaţii şi l-a făcut pionier pe un derbedeu şi leneş cu mă-sa activistă sindicală. Şi aşa am ajuns la Palatul Pionierilor la Cercul de Geografie unde am fabricat un model de sputnik, tocmai se lansase, dintr-o minge de ping - pong dată o gaură şi legată de un zgârci care când o învârteai se auzea un şuierat iu-iu. Apoi am trecut într-a patra la Aeromodelism unde am dovedit că nu am mâini îndemânatice. Aeromodelul meu cu elice acţionată de un zgârci era probabil cel mai nereuşit şi prost aeromodel. Dar am descoperit în schimb biblioteca de la Palatul Pionierilor şi am devenit un avid cititor, chiar am luat un premiul la un concurs de mici povestitori. Cărţile erau în majoritate cărţi sovietice cu Revoluţia din Octombrie, sărbătorită cum altcumva decât pe 7 noiembrie. Ştiu că am cam epuizat cam toată biblioteca de la Palatul Pionierilor. Acolo se făcea puternică îndoctrinare şi aşa am devenit un mic comunist. Ştiu că pe vremea aceea erau portretele Biroului Politic al PMR şi cel mai mult îmi plăcea de mutra lui....Nicolae Ceauşescu, mai tânăr în cohorta aia de moace patibulare de retardaţi şi tâlhari de drumu' mare. Îmi amintesc de şedinţe de îndoctrinare, pe vremea marelui prieten de la Răsărit, când o activistă gheboasă ne povestea transpusă de tovarăşa de viaţă a lui Lenin, Nadejda Krupskaia. În plus am fost primit din clasa a VII-a în UTM, cum nu s-a întâmplat cu congenerii mei de la liceu. 

În clasa am început să studiem a doua limbă străină, după ce într-a cincea începusem cu Rusa. Şi întâmplarea a fost că şcoala elementară nr.1 a primit o tânără profesoară de Engleză. A fost dragoste la prima vedere pentru această limbă!

Mama a fost sfătuită de directoarea şcolii, doamna Magirescu să dau examen de admitere la Şcoala Medie Nr.1 Ion Luca Caragiale, un liceu mitic şi mitologic. Aşa am ajuns eu să fie elev la Caragiale, stând în celălalt capăt al oraşului. Evident că toţi colegii mei de clasă s-au dus la Liceul A. Toma de pe Bulevard. Ulterior am aflat cum stau cu liceul meu, provenit din Sfinţii Petru şi Pavel, cu sediul pe Bulevard, dar bombardat de americani în aprilie 1944 şi distrusă faţadă şi mutat în sediul Liceului Comercial, sediu rămas şi azi.  Le vedeam statuile plasate între liceu şi Biserica Sfântu Gheorghe parohie de care ţineau ai mei. Când eram mic faţada liceului din Bulevard s-a refăcut în stil sovietic şi a funcţionat Şcoala Medie Industrială de Petrol. Cam pe la începutul anilor 60 s-a înfiinţat Liceul nr. 2 şi aşa a devenit celebru sub numele de azi Mihai Viteazu. 

De fapt şi la Caragiale şi apoi la Mihai Viteazul gaussiana inteligenţei elevilor acestor licee era deformată. Era deplasată spre marginea superioară, pentru că cei mai buni copii ai Ploieştiului învăţau în aceste licee, la început doar la Liceul nr.1, la Caragiale, ca apoi să se întâmple acelaşi lucru şi la liceul 2, Mihai Viteazul. În plus ei au avut avantajul poziţiei ultracentrale.

De ce a fost sfătuită mama să mă dea la Caragiale? Pentru că acolo erau cei mai faimoşi profesori din Ploieşti, mitici şi mitologici. La A. Toma, directorul Comăniciu a avut o politică diferită, a căutat profesori tineri şi capabili cu care a reuşit să ne concureze. 

Am fost admis la liceu undeva pe la mijlocul listei. Am fost repartizat la clasa a VIII-a F, a doua clasă unde se făcea Engleză. Aici am fost pus în bancă cu Vasile Georgescu. Cu el împărtăşeam o pasiune comună, limba engleză. Lui i se spune chiar Englezul. Era în plus şi filo-american, pe când eu veneam îndoctrinat de la Palatul Pionierilor şi eram convins pro-sovietic. Liceul a fost extrem de important, m-a dezbărat complet de afectivităţi bolşevice. 

Profesorul de Matematică Onofraş, proaspăt venit de undeva din  Moldova ne-a dat în prima oră o lucrare de control cu o fracţie complicată. Am luat 4! Avea o tehnică în a-ţi arunca foaia cu lucrarea ca pe o elice în jos. Era un pasionat fumător, mâinile erau galbene de la tutun. Asta l-a prăpădit mult prea devreme. N-a stat mult că l-a agăţat Comăniciu şi s-a mutat la Liceul 2.  A venit în loc un tânăr profesor, Traian Lungulescu. Acea notă de 4 m-a umplut de nervi şi de ambiţie. Am devenit în scurt timp  cel mai bun elev la Matematică. Chiar dacă în clasa a VIII-a am participat la Olimpiada de Fizică, unde am avut un important eşec, pasiunea mea a rămas Matematica. În clasa a IX-a am participat la Olimpiada de Matematică şi cred că am luat la faza pe oraş maximum de puncte 20. M-am poticnit la Faza pe regiune, cum se va întâmpla şi în următoarele clase. Am devenit un pasionat rezolvitor la Gazeta Matematică, mă ambiţionam să rezolv problemele una după alta şi aşa ajungeam să fie scris cu litere groase ca fruntaş în Gazeta Matematică, cu numărul de început la problemei şi pe cel de la sfârşit. Performanţa mea a fost cred că vreo 35 de probleme în continuare. Paradoxal, că peste ani Adriana, soţia mea îmi povestea cum remarcase invidios un apucat pe nume Neguţ, care avea performanţele astea de rezolvat un aşa număr mare de probleme, fără să ştie că se va mărita peste ani cu fostul rezolvitor! Performanţele astea mi-au adus un premiu de fruntaş la Gazeta Matematică, condusă de faimosul Ionescu Ţiu şi de O. Sacter, care îmi va fi profesor de Geometrie Diferenţială şi Proiectivă la facultate. 

Eram performer şi în alt domeniu, Geografia. asta pentru că nu ştiu ce năzbâtie comisesem şi Doamna Mărcuşanu îmi pusese un 2! Devenisem expert în alizee, tropice şi alte forme de relief!  Aşa că mi-a şters doiul şi am avut doar 10 la Geografie. O altă amintire pregnantă a fost determinată de studiul Şcolii Ardelene la Literatura Română. Nu puteam să înţeleg cum corifeii acestei şcoli se preocupau de infailibilitatea Papei. Cum puteau se ocupe nişte ortodocşi de afaceri catolice. Ulterior m-am lămurit că erau de fapt membri ai Bisericii Unite cu Roma. Această biserică a trezit sentimentul naţional al românilor în secolul al XVIII-lea şi mândria că suntem de origini nobile, latine. Nu am aflat decât destul de recent, de la o verişoară din Ardeal  că Biserica Unită a avut un rol esenţial în viaţa mea. Tanti Ana, sora mai mare a mamei mele a fost călugăriţă unită şi când s-a desfiinţat Biserica Unită în 1948, a luat-o pe mama cu ea la Ploieşti. Şi aşa s-a întemeiat familia Neguţ, cu tatăl prahovean şi mama ardeleancă de la Avrig.

În clasa X-a am fost repartizat la a X-a AR, unde se făcea Engleza. Era clasă de elită a liceului ai cărui elevi începuseră experimental din clasa a V-a la liceul Caragiale. De faptul că erau şi clase V-VIII a profitat şi sora mea şi mama a mutat-o şi pe ea la Caragiale în clasa a VI-a?

Aici am avut profesorii faimoşi ai liceului, pe Ion Grigore la Matematică, pe Nicolae Simache la Istorie, pe Doamna Natalia Boncu la Limba Română, pe Doamna Sicoe la Engleză şi nu cea din urmă pe Doamna Olga Petrescu la Chimie!

Am devenit instantaneu prieten cu Adrian State şi am stat la început cu el în bancă pe rândul de lângă geam. Am devenit prieten şi cu Cristian Zamfir şi cu Dan Călinescu colegi de bancă pe rândul de la intrarea în clasă. Dan devenise faimos în liceu la Olimpiada de Literatură Româna dintr-a VIII-a când în loc să scrie despre cronicari a scris pe loc o poezie despre cronicari. Unii dintre profesori au vrut să-i dea punctaj maxim, alţii n-au fost de acord şi Dan nu a promovat la nivelul superior. 

Ca să nu fac prostii sau alte alea, citeam în bancă romane poliţiste, gen Moartea vine pe bandă de magnetofon de Haralamb Zincă, luată de la Biblioteca Palatului Culturii din Ploieşti, fostul Tribunal. Aici era bibliotecară, soţia lui Cernăianu, antrenorul de la Petrolul, care a avut atunci cele mai bune rezultate din apusul carierei fraţilor Dridea. Revenind, într-o oră de istorie cu Simache, Adrian se împungea cu Tifigiu şi nu ştiu cum am fost antrenat în ghionturile celor doi. Simache m-a observat pe mine şi m-a dat afară folosind celebrele lui exprimări: "Afară basamagiule, căuzaşule!" Eu eram complet dezorientat şi trecând pe lângă catedră mi-am o palmă peste cap, de cum s-a putut întâmpla asta. Am ieşit din clasă şi am aterizat la veceu, nu fumam! De unde mai târziu m-a cules un coleg şi m-a adus înapoi. Simache m-a apostrofat şi s-a explicat: "Am crezut că vrei să te sinucizi". Aşa că ne-a luat pe mine şi pe Adrian şi ne-a trimis la Doamna Directoare Aspasia Vasiliu. Eu eram furios pe Adrian şi i-am zis că o încurc dacă o cheamă din nou pe mama pentru năzbâtiile mele. Doamna Directoare ne-a luat din scurt: Ce punctaj aţi luat la Olimpiada de Matematică? Amândoi luasem maxim sau cam aşa ceva şi a fost scăparea noastră. Matematica, săraca m-a scos din nevoi!

Dar pe Simache la care am avut de la început 10 nu m-a mai scos din această notă. Îmi plăcea foarte mult Istoria şi cred că regret că n-am făcut o carieră din această meserie. 

Ţin minte cu plăcerea câteva din teoriile lui Simache, celebru şi pentru nasului lui. Era de un patriotism local exacerbat.  Când eram elev în şcoala primară ca să ajung la Palatul Pionierilor treceam pe lână primul sediu al Muzeului Regional de Istorie Ploieşti şi mă opream de fiecare dată ca să-mi scriu numele în cartea muzeului. 

Teoria lui o împărtăşesc cu mare plăcere oricui şi se numeşte: Triunghiul Limbii Literare Române. Ei bine primele cărţi româneşti au fost tipărite la Braşov în Şchei de diaconul Coresi. Apoi şi-a mutat tipografia la Târgovişte, ca în final să se tipărească bucoavnele la Bucureşti. Şi ce limbă românească a folosit Coresi pentru cărţile sale? Păi cea vorbită în acest triunghi. Şi care este centru cercului circumscris al acestui triunghi? Păi Ploieştiul, că avea Coresi o vie aici la Bucov! Deci în consecinţă limba literară română cea mai curată este vorbită la Ploieşti!

O a doua teorie cu care sunt parţial de acord este legată de numele unor localităţi. Comuniştii voiau să schimbe numele unor localităţi şi Simache încerca să-i convingă că vin de la nişte ţărani simpli întemeietori ai satului respectiv, vezi Bucureştiul! Este parţial adevărat pentru că unele locuri îşi luau numele de la boierii exploatatori, stăpâni ai locurilor!

Doamna Stela Sicoe ne spunea mereu că nici nu ne dăm seama câtă nevoie vom avea de Engleză. Pentru Cristi şi pentru Dan este perfect adevărat, ambii trăiesc în America de Nord!

Pentru mine a fost esenţială în profesie. Toate informaţiile despre energia nucleară sunt în limba engleză. Articolele pe care le-am publicat sunt în engleză şi am încercat să respect cât se poate topica acestei limbi. Citesc curent în engleză literatură şi istorie. Cărţile lui Soljenitin le-am citit în engleză, în 1984 făcusem rost de 1984 a lui Orwell şi eram uluit cum viaţa copiază arta din cartea acestui extraordinar clarvăzător al sistemului comunist.

Engleza mi-a dat posibilitatea să cunosc în 1972 întâmplător o familie de americani. Ea era o doamnă venită în Europa să joace golf în Scoţia, iar el şi-a luat un Mercedes din Germania, ultimul răcnet şi aveau doi copii, un băiat şi o fată apropiaţi ca vârstă de a mea. Veneau din Phoenix, Arizona şi era înrudiţi cu senatorul republican Goldwater, învins de Johnson la prezidenţialele din 1964. S-au oferit să mă ia cu ei să mă treacă în Occident. Am declinat oferta care mi-a mai fost făcută în 1990 de nişte prieteni din Germania. Era după mineriade şi se putea! Engleza mi-am perfecţionat-o cu americanii cu care am pus în funcţiune Reactorul TRIGA de la Piteşti. Discutam cu ei despre orice, eu eram omul de legătură cu grupul lor. Devenisem amic foarte cu Ray Klapka, un electronist care făcuse armată pe navă în Golful Tonkin în Vietnam. Credea că se înrudeşte cu şeful emigraţiei maghiare post revoluţia din 1848, generalul Klapka şi regret că n-am reuşit să-l conving să-mi facă cadou fesul lui de marinar! De la ei mi-au rămas multe cărţi, best sellers tip Arthur Hailey. 

Cel mai pregnant îmi reamintesc de orele de literatură cu Doamna Boncu. Ne spunea cu mândrie că se consideră poetă simbolistă. Am aflat apoi mult mai târziu că i-ar fi îndrumat primii paşi în poezie lui Nichita Stănescu. Avea un stil deosebit de a face lecţiile de literatură cu noi. A insistat cu Eminescu, cu Maiorescu şi mai ales cu Caragiale. De fapt pe Caragiale l-am înţeles deplin de abia după 1990. Comediile sale profund politice nu le poţi înţelege pe deplin decât într-o ambianţă democratică, nu cu minciunile ideologice în care se biciuiau tarele burgheziei. De reevaluarea lui Maiorescu mi-a povestit Vasile Georgescu care asistase la o conferinţă în liceu. Doamna Boncu a dezbătut cu noi refuzul lui Sartre de a primi premiul Nobel. Ea mi-a deschis gustul pentru literatura modernă şi contemporană română şi universală, să-l citesc pe Preda şi pe Kafka. 

De lecţiile de matematică nu îmi aduc aminte foarte bine. Eram parte a aristocraţiei matematice a clasei şi nu prea mă scotea la tablă Domnul Profesor Grigore.  Noi eram ocupaţi cu rezolvarea de probleme care nu mai erau parte din programă, la lucrări, tentaţia mea era să găsesc o generalizare a problemei propuse de profesor. Dar cred că nu l-am mulţumit pe deplin pe profesor, nu am fost în stare să mă calific la faza naţională a Olimpiadei de Matematică. Însă personalitatea sa era copleşitoare, îmi împrumuta gazete matematice vechi care miroseau plăcut a tutun Litoral, ţigările pe care le fuma. Ulterior am reuşit să îmi dau seama de unde-i venea aura. Grigore se hotărâse să facă politică în 1945, a fost ajutor de prefect de la liberalii lui Tătărăscu şi pentru asta a fost trimis la Canal, de unde a rămas cu alura subţiratică a celor care sufereau de foame în lagăr. În 1964 a fost primul Profesor Emerit pentru rezultatele extraordinare ale elevilor săi, într-un an jumătate dintre câştigătorii olimpiadei de matematică erau elevii lui Grigore de la Caragiale şi iar trebuie să revin la gaussiana strâmbă! 

La recepţie Gheorghiu Dej îi explica că aşa au fost vremurile şi se justifica că nu el i-a băgat în puşcării ci sovieticii. Mult cinism a avut acest mare criminal comunist!

Ce este clar pentru mine că aceşti profesori extraordinari care mi-au marcat şi modelat personalitatea, în condiţiile câinoase şi nefaste ale comunismului s-au concentrat să facă din noi oameni de valoare cu trăsături de caracter armonioase şi că nu găsesc cuvinte potrivite să le mulţumesc memoriei lor!

Şi eu, la bătrâneţe am ajuns profesor şi cred că asta este cea mai frumoasă şi mai plină de satisfacţii profesie.

PS Sper că am reuşit, măcar în parte să răspund îndemnului prietenului Dan Călinescu.