Chestiuni istorice şi religioase în actualitate

După cum am mai mărturisit am citit cărţi de istorie precum cea despre vremea lui Potmekin sau mă strădui să termin istoria familiei Rotschild, volumul II. Sunt cărţi scrise de istorici străini ambii britanici, Simon Sebag Montefiore sau Nial Fergusson.

Citindu-le m-am lămurit aspra unor lucruri privind chestiunea românească în secolele XVIII-XIX. Ori viziunea noastră îngust patriotică, cu excese naţionaliste ne împiedică să vedem realităţile politice ale vremurilor respective.

Cum am mai spus în istoria noastră suntem tentaşi să acuzăm toate relele pe fanarioţi. Însă nu ţinem cont de faptul că secolul al XVIII-lea şi începutul secolului XIX a însemnat confruntarea militară a Imperiilor Otoman cu Imperiul Austriac şi mai ales cu Imperiul Rus. Iar teritoriul expus acestor războaie a fost acela al Principatelor Dunărene, Valahia şi Moldova. Probabil că a existat şi jaful unor domnitori, dar alţii au încercat să fie reformatori să gospodărească principatele, să legifereze, dar au fost împiedicaţi în mare parte de jaful cumplit produs de aceste războaie.

În secolul al XIX-lea când s-au pus premizele statului modern numit România pe  la începutul anilor 1860, nu suntem suficient de capabili să mulţumim excepţionalei generaţii paşoptiste, cea care a avut viziunea statului modern de la Gurile Dunării şi care au creat şi condiţiile pentru formarea României Mari, produse la sfârşitul Primului Război Mondial. Mă apucă râsul cum ne umflăm în piept cu vitejiile noastre legendare, cu dacii liberi, cu domnitorii soldaţi, sau mari politicieni. Da, aceştia au avut o contribuţie pentru impunerea naţiei române, retrezirea sentimentului naţional declanşat de Şcoala Ardeleană, apărut din nevoia austriecilor de contracara influenţa nobilimii maghiare în Transilvania în secolul al XVIII-lea  prin Biserica Unită cu Roma. Dacă nu ar fi existat generaţiile de muntenii, moldoveni, ardeleni luminaţi şi patrioţi am fi fost un popor vegetal, cum ne adusese un fanatic comunist precum Nicolae Ceauşescu.

Nu este suficient încă subliniată contribuţia esenţială a familiei Brătienilor la săvârşirea idealului naţional. Şi mai este ceva au reuşit să concentreze energiile într-un teritoriu naţional.

Mă uit ce se întâmplă azi cu drama sârbilor, cum Kosovo a devenit stat independent exact în leagănul naţional al statului sârb, prin depopulări în secolele trecut şi preeminenţa albaneză de azi. Şi mai este ceva Uniunea Europeană ne garantează unitatea teritorială de azi. Că s-ar putea completa cu Basarabia, ce a mai rămas din ea, este voinţa românilor din această provincie. Poate putem şi noi face ceva, dar numai dacă românii de acolo majoritari o vor. Şi evident fără Transnistria, care în istoria modernă a României ne aduce aminte de lucruri  extrem de incomode.

Am citit în contributors.ro un eseu al lui Lucian Boia, privind denumirea oraşului Cluj. Înţeleg că acest nume provine de la latinescul Clusius - în sensul de cetate închisă. Această denumire a fost adoptată de români. Ungurii folosesc maghiarizantul Koloszvar, care ar aduce aminte mai vag de latină, pe când Klausenburg poate fi tot un derivat. Am urmărit cu amuzament pe forum cum se disputa întâietatea aşezării. Şi unguri şi români se înfoiau patriotic care au fost primii în oraş.  Am înţeles că aşezarea medievală veche a fost refăcută de saşi, după năvălirile mongole din 1241. Este clar că românii erau mai puţini până în 1918 decât maghiarii şi că între timp raportul etnic s-a schimbat complet în favoarea celor dintâi.

Cred că nu are importanţă cine au fost primii, ci că Clujul este cel mai important oraş transilvan cu o creştere economică pe care doar Bucureştiul o poate egala.

Şi mai important decât alte lucruri şi mie mi se pare că adăugirea ceauşistă de Napoca este neavenită şi trebuie să se renunţe la ea. Clujul este Cluj şi atât, pentru că ar pune în ridicol şi: aoleu ce ploaie vine de la Cluj... Napoca, sau mă suii în dealul Clujului...Napoca!

Am citit în Observator Cultural două recenzii privind cartea unui tânăr teolog Alexandru Racu, Apostolatul antisocial. Teologie și neoliberalism în România postcomunistă.

Mărturisesc că recenzia lui Paul Cernat m-a scos din sărite. De fapt marea bucurie a lui Cernat este că Racu face o critică dură la adresa unor personalităţi cu preocupări teologice din România, pe poziţii evident de stânga. Creştinismul originar a fost o religie forte de stânga cum am spune din vremurile de azi, de aceea succesul enorm în rândurile sclavilor şi a obidiţilor. Este religia care promovează ajutorul celor aflaţi în nevoie. Însă creştinismul a devenit şi ideologie în folosul celor puternici, pornind şi de la zicerea evanghelică să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului. Dacă catolicismul occidental s-a confruntat serios cu puterea lumească a regilor şi prinţilor, că doar Papa îi ungea confirmându-le puterea, la ortodocşi puterea lumească şi-a pus religia la dispoziţie. Ortodoxia a rămas, din păcate departe de realităţile sociale, pe când la despărţirea statului de religie, şi catolici şi protestanţi au devenit un factor important în a prelua anumite datorii sociale de la stat. În comunismul instalat în România statul a anulat cu totul anumite preocupări sociale ale ortodoxiei, aşa că astăzi implicarea ortodoxiei româneşti este minimală în venirea în ajutor al celor care au nevoie. Opinez că Patriarhul Daniel a înţeles aceste lucruri şi vrea ca biserica să devină în partener al statului în acest domeniu nu numai să-şi facă noi locuri de rugăciune.

Dar nu aceste probleme sunt dezbătute în carte. Spre bucuria neroadă a lui Cernat, autorul Alexandru Racu face o critică asupra acelor personalităţi care se exprimă în zona dogmei creştine. Şi aici Cernat face nişte confuzii de neiertat. Pentru că liberalismul şi neoliberalismul sunt ideologii ale libertăţii şi egalităţii de şanse în faţa legii şi a societăţii. Liberalismul vorbeşte de solidaritate şi se apropie de democraţie creştină care tot pe liberalism se bazează. 

Aşa că a-l face pe un Horia Roman Patapievici neoliberal este o aiureală, acesta este de orientare conservator reacţionară, teoretician al votului cenzitar şi nu mai este mult de spus.

Andrei Pleşu este mai mult conservator tradiţionalist cu tendinţe liberale. Cât despre Baconschi, el poate fi acuzat că a aderat la ideologia de tip fascist a lui Băsescu a descurcălelii şi austerităţii. 

Stânga este necesară şi bună pentru a echilibra spectrul ideologic, dar când practici stângismul neghiob, rezultatele sunt la fel de oneroase când te declari neoconservator, într-o Românie care are nevoie cel mai mult de liberalism economic şi social.