Jurnal de weekend de început de noiembrie

Am citit în Dilema veche un dosar în care predominau contribuțiile unor doamne care se intitulau scriitoare. Observ și în pagina culturală a cotidianului local o inflație de scriitori. Doamnele respective aveau menționat și volumul de sub pana lor apărut la o editură. Acum editurile au apărut ca ciupercile și poți să-ți scoți din fonduri proprii o carte pe hârtie. Și eu am numele într-un volum sau două? Marius Bâzu, colegul meu de liceu cu un an mai mare mi-a făcut onoarea să-mi publice amintirile mele de ploieștean, adică din vremea când nu părăsisem orașul pentru studii universitare. Am avut plăcerea ca să mi se publice diverse articole științifice, când eram activ profesional. Îmi amintesc de primul care mi-a fost transmis sub formă de vreo 12 fascicule pe care le ofeream cu dedicație. Acum mi-a mai rămas să scriu pe blog, asta mă face scriitor? Cred că nu! Mai ales că mai îmi scapă erori de ortografie și exprimare, depistate de cititorii blogului. Dar să știți că acest exercițiu intelectual este incitant și mă obligă să fie atent la exprimare.  Scriitor sau nu, mă bucur că sunt prieteni care mă citesc și îmi critică opiniile politice, când le exprim. Chiar răspund câteodată, înfierbântat și eu și ei, criticii adică. Succesul cel mai mare l-am obținut cu amintirile mele din copilăria ploieșteană a anilor 50-60. Ba, cineva mi-a amintit că n-am menționat o constantă a anilor 50, cartela de pâine. Cartela mi-a lăsat o amintire pregnantă, pentru că prin  clasele primare eram responsabil cu coada la pâine. Cu coada la carne se ocupa mama, acolo era o luptă serioasă. Cartela de pâine, pâinea aia neagră/intermediară, rotundă, pe care o mâncam în anii 50 a dispărut împreună cu acel tip de pâine. A apărut franzela, dar iată acum ne întoarcem din nou la pâinea neagră, că este mai sănătoasă! Eu mai cumpăr și pâine secuiască, ce-mi amintește de copilăria ardeleană, pâine cu cartofi, cu coaja bătută. Are dezavantajul că se mucegăiește rapid, pentru că nu mâncăm multă zilnic. Totuși amintirea mea despre această pâine este că mătușile o pregăteau pentru a fi consumată timp de 10 zile, mie-mi plăcea când era proaspăt scoasă din cuptor. Însă obișnuit, mâncam din această pâine care se mai învechea dacă nu era bine conservată și era consumabilă, cum am spus și după 10-14 zile. 

Săptămâna trecută la început de noiembrie s-a întâmplat o anomalie termică. Cum îmi spunea un prieten cu 10 ani mai vârstnic, cu prenumele Mihai, la începutul lui noiembrie se producea prima răsuflare a iernii cam de ziua Arhanghelilor Mihail și Gavril. Ei bine pe 5 noiembrie în Pitești au fost 26 grade Celsius! Am profitat de vremea bună văratică și am ieșit pe Oarja la pescuit. M-am distrat prinzând cărășei care în total au făcut vreun kil și ceva, dar și un ciortănel de un sfert de kil. Totul în regimul catch & release. 

Partenerul de pescuit, Mitică a prins un crap de 1kil 700, eu l-am asistat cu minciogul și cântarul electronic și bine înțeles fotografia! Este una din cele mai relaxante activități de senior, ca să nu zic pensionar. Doar Adriana are comentat că fac murdărie! În mine zace un descendent al vânătorilor/pescarilor culegători din vremuri foarte vechi.

Am de lecturat niște cărți de istorie, Doom - Apocalipsa de Nial Fergusson, O istoria a Europei de Apus în Evul Mediu, volum care este un curs unversitar la Universitatea din Iași. Nu este ca la un roman să ai continuitate, poți să o reiei oricând. Ultima carte cumpărată este Monarhia Habsburgică (1848-1918) Vol. III, Problema națională. Aceasta a devenit prioritară, pentru că prezintă cea mai sensibilă problemă a acestui Imperiu dunărean. Acum că românii au trăit 1000 de ani sub unguri și austrieci, a fost rău cum se lamenta Cioran, dar a fost și bine pentru că românii s-au pus în contact nemijlocit cu civilizația europeană. Și că veni vorba de problema națională am primit un link care se ocupa cu a doua limbă din țările europene. Este clar că pentru țările unde există minorități importante se impune ca a doua limbă, cum este maghiara, în Serbia, România și Slovacia, sau rusa în Basarabia și Ucraina. Autorul însă începe să bată câmpii când vine vorba de restul Europei. Culmea că se numește Wallach, deci are niște ascendențe cu lumea valahilor-românilor?  Bate rău câmpii cu Europa Occidentală. Dacă identifică corect în Germania ca a doua limbă turca, în Germania sunt azi vreo 5 milioane de turci, cam aceeași proporție și prin Austria, cu Marea Britanie o scrântește că pune limba poloneză a doua limbă, de emigrație recentă, când pe insulă trăiesc milioane de indieni și pakistanezi? În Franța pune engleza a doua limbă, ca și în Italia. Păi în Franța trăiesc 7 milioane de arabi, iar în Italia ca și în Spania, câte un milion de români! Uite că și noi am devenit acolo prima minoritate prin Europa!

Și în final mă voi ocupa de două filme:

Dune

Dune este un film SF, inspirat de un roman celebru de Frank Herbert. Este o nouă ecranizare a romanului sub regia canadiano-francezului Denis Villeneuve. Eram pasionat de SF prin clasa V-a până prin a X-a și nu mai interesează acum, mai ales ororile Marvel. Însă cronicile pozitive din România Literară și Observator cultural m-au făcut să-l văd. Nu m-a prea încântat! În primul rând că este filmat în majoritatea timpului în clar obscur, în întuneric. Toți  autorii și creatorii de literatură și filme SF văd un viitor într-un regim de tip feudalo-medieval. Peste lumea galactică domnește un împărat, la fel ca în Războiul stelelor, sunt nobili, duci, conți, etc. Dacă ne gândim bine azi mai supraviețuiesc două monarhii importante, care sunt legate puternic de tradiție, cea engleză și cea japoneză. În rest la putere este republica cu exempli gratia, cea americană. Tânărul Paul Atreides vine cu tatăl și mama pe planeta Atrakis unde există doar deșert, de unde numele Dune, ca să exploateze mirodenia-spice care este combustibil pentru rachetele galactice. Atreides duce la Atrizi, familia blestemată din epopeile homerice, din care  făceau parte, Agamemnon, Menelau, Electra care au generat tragedii antice ale marilor dramaturgi greci. 

Dirigenten

Este un serial suedez care se petrece în Rusia anului 1999, de tranziție de la Ielțîn la Putin. Este epoca marilor tunuri, a miliardarilor apăruți din neant capitalismului sălbatic rusesc. Personajele sunt lacome, ahtiate de bani, dar mai ales de putere, de influență. A fost tradus în engleză, ca Moscow Noir, dar mai potrivit este chiar titlul suedez, Dirijori! Pentru că printre mafioții care se învârtesc în film este și un dirijor de orchestră simfonică, dar un mafiot nemilos, altfel. 

Personajul principal este Tom Blixen, un bancher suedez care lucrează la Moscova al Banca de investiții Pioneer (face pionierie în capitalismul incipient rusesc) condusă de lordul englez Pendergast. Blixen și șefa lui Rebecca (actriță finlandeză de origine suedeză) se conversează în suedeză. În film se vorbește rusește și englezește.

Blixen vrea să-l ajute pe prietenul lui avocatul suedez Fredrik Kastrup, căsătorit cu o rusoaică, Olga și tatăl unei fetițe de 6 ani, Xenia, la îndemnul Olgăi. Tom miroase că o firmă falimentară numită Neftnik poate să aibă potențial. Vrea să cumpere acțiunile, în așa fel să devină majoritari, Pioneer și o firmă mafiotă RusOil. Toți posesorii de acțiuni mor asasinați, inclusiv Fredrik. Se pare că posesiunile acestei firme sunt atât de mari și bogate în zăcăminte că declanșează lanțul de crime. Crimele încep să fie investigate de curajosul procuror Skurov, care intră în conflict cu procurorul general. De fapt totul privește tranziția de putere în Rusia, în care sunt implicați unii din cei interesați în afacerea Neftnik. Domnește în Rusia o corupție îngrozitoare și interesele foștilor kaghebiști transformați în oameni de afaceri. Ca în filmele de Hollywood sunt scene melodramatice și învinge binele. Dar realitatea a fost că puterea în Rusia a fost acaparată de Putin, unul din cei care și-o doreau  și să controleze toți miliardarii și care a reușit!

Este de văzut acest serial în 8 episoade.