Amintiri din tinerețe în zilele noastre

Dosarul din Dilema de săptămâna trecută s-a intitulat "Muzica și Versurile" a fost dedicat marilor cantautori, precum Bob Dylan, laureatul Premiului Nobel pentru literatură, sau marelui poet și cântăreț Leonard Cohen. Asta mi-a declanșat amintiri din tinerețe, pentru că am fost martor al izbucnirii fenomenului pop rock și folk de la finalul anilor 60 în România. Și asta a a produs cantautori care erau și poeți interesanți. Am devenit prieten cu Mircea Florian prin 68, înainte să devină cunoscut. Muzica lui avea niște versuri interesante, cu aer suprarealist. Apoi a fost fenomenul Dorin Liviu Zaharia care cânta cu Olimpic 64. Ziua Bradului De Noapte are niște versuri minunate. Cred că Zaharia a declanșat interesul lui Nicu Covaci pentru etno folk, care a dus la două discuri de excepție Mugur de Fluier și Cantafabule. Phoenix a avut șansa unui poet de excepție, precum Șerban Foarță care le-a scris versurile. Îmi amintesc că am fost martor la primul lor concert din București la Casa Studenților din toamna anului 1967, când stăteam la balcon și credeam că se va prăbuși de entuziasmul studenților prezenți. I-am urmărit la la Festivalul Club A din 1969 și am fost martor la unul din ultimele lor concerte de Crăciunul lui 1976 la Polivalenta din București. 

Sunt de obicei mefient la adresa lui Vladimir Tismăneanu, dar cu ultimul lui articol din contributors.ro https://www.contributors.ro/nina-cassian-si-degradarea-artei-in-totalitarism/ am fost complet de acord. Noi cei născuți în anii 40 și la începutul anilor 50 am avut de a face cu poezia lui Beniuc, Nina Cassian și Maria Banuș și asta înseamnă cea mai abjectă perioadă de îndoctrinare comunistă. Nu am crezut niciodată lamentațiile și scuzele ulterioare în post comunism ale doamnelor Cassian și Banuș. Ele au fost niște vestale mincinoase ale stalinismului românesc. Măcar Dan Deșliu, alt cântăreț penibil al comunismului a avut curajul disidenței și confruntării cu Ceaușescu.

Din revista Observator cultural pe care o consult on line am descoperit comentariul la cartea lui Costi Rogozanu Naratorul cel rău Un studiu despre realismul românesc: Rebreanu, Preda, Dumitriu. Rogozanu este un tânăr critic literar lansat la România literară de Nicolae Manolescu. Apoi el a migrat spre alte orizonturi, devenind un progresist de stânga. Se pare că și această carte arată grila ideologică cu care analizează pe marii prozatori români Rebreanu și Marin Preda, naratorul cel rău este Petru Dumitriu, ale cărui romane sunt expresia ticăloasă la extrem a realismului socialist, alte instrumente de îndoctrinare pentru mințile noastre tinere de copii din anii 50. Îmi amintesc și azi cu precizie cum în clasa a V, în 1960 am fost puși de profesoara de limba română să rupem paginile în care erau fragmente de roman ale lui Petru Dumitriu care tocmai fugise din România. M-a enervat că Rogozanu îl califică pe Marin Preda ca un scriitor comunist. Asta este când noua critică, detestată de Manolescu încearcă să pună literatura sub grilă ideologică, nu sub criteriul estetic. Literatura lui Marin Preda a avut legătură cu comunismul în primele lui scrieri, cum este Desfășurarea din același manual de literatură. În rest literatura lui a fost scrisă împotriva comunismului.

Un alt declanșator de amintiri a fost vizionarea piesei Absolventul pusă în scenă de Vlad Massaci la teatrul Davila Pitești, inspirată de filmul The Graduate, pe care l-am văzut imediat după ce văzusem piesa. Am remarcat că în înscenarea piteșteană au lipsit melodiile celebre ale altui cuplu faimos de cantautori Simon & Garfunkel, cum este Mrs. Robinson. 

Și cum Julian Negulesco mi-a amintit că sunt 100 de ani de la nașterea lui Marcelo Mastroiani am căutat și revăzut un film din 1971, văzut de mine la Biblioteca Italiană: Permette, Rocco Papaleo. Un film de Ettore Scola despre o Americă dură prin ochii unui emigrant inocent din Italia.  Am avut ca atunci bariera limbii italiene din care înțeleg ca orice român prea puțin. 

Și în final amintirile ni le-am evocat azi la întâlnirea cu fostele mele colege Lili, Ioana și Cornelia și a oaspetelui principal, Mihai Vasilescu. El a fost directorul științific al IRNE Pitești, institutul nuclear, ca apoi să devină un vajnic jurnalist al lumii libere Radio BBC și Europa Liberă. Mihai m-a acuzat din nou că am acaparat conversația. Și ne-am amintit de tot felul de întâmplări simpatice din anii 75 - 85. Acum realizez că majoritatea celor evocați de noi nu mai sunt!

N-am mai scris despre cărțile pe care le citesc. Pentru că acum citesc o carte dificilă. Credeam că este de istorie a lui Isus și a creștinismului. Este mai complicată, despre disputele privind Sfânta Treime și ereziile care au cuprins creștinismul. Se numește Imaginea lui Isus Cristos in oglinda ereziilor și în cea a ortodoxiei creștine. Mai am de citit la ea. 

Seara de 16 mai a fost la Filarmonica Pitești dedicată clasicismului vienez. Concertul a debutat cu Concertul pentru vioară și orchestră în re major, op.61 de Beethoven. Solist a fost violonistul Radu Chișu, acompaniat de orchestra Filarmonicii Pitești, condusă de dirijorul Constantin Grigore. Este un concert lung de 45 de minute, cu aer marțial în prima lui parte și poartă pecetea geniului beethovenian. Din acest motiv Radu Chișu nu ne-a mai oferit un bis. În continuare, în partea a doua orchestra condusă de Constantin Grigore a a oferit Simfonia nr 38, Pragheza. Melomanii prezenți au aplaudat cu entuziasm. La concert au fost prezenți Mike și Ioana.

 

În seara de vineri 17 mai am avut marea plăcere să audiem la Filarmonica Pitești pe Irina Sârbu, o foarte cunoscută vocalistă de jazz, acompaniată de Trio Jazz Pitești compus din Victor Buștean la pian, Alexandru Iordache la chitară bas și Gabriel Barani la percuție. Cu această ocazie mi-am completat cultura muzicală cu expresia scat care semnifică onomatopeele pe care le fac cântăreții de jazz. Legenda este că Louis Armstrong avea în afară de execuția la trompetă și un pasaj vocal și i-au căzut notele de pe portativ și nu mai știa cuvintele și a început aceste vocalize devenite populare în jazz. Irina Sârbu ne-a cântat standarde de jazz, dar și melodii pe care le-a compus. A fost o seară încântătoare de muzică bună. Regretul meu este că nu avem un club de muzică de jazz sau un local unde se poate cânta jazz.

În fotbal s-a cam clarificat și campionatul englez, pare că Manchester City este favorită să ia din nou titlul.

Suntem la jumătatea lui mai și parcă ar veni iarna, nu vara!