Cu colegii de promoție 1967 ai Liceului I. L. Caragiale

El cu pălărie, eu cu șapcă!

La inițiativa colegului de clasă Valeriu Negulescu s-a decis ca joi 23 mai să ne revedem la Ploiești la statuia mentorului sub care stăm noi ploieștenii de baștină, la bustul lui Caragiale de pe Bulevard așezat, culmea vis a vis de clădirea istorică a Liceului Sfinții Petru și Pavel, liceu din care ne tragem obârșia și care a ajuns să găzduiască de la începutul anilor 60 Liceul A. Toma (urât nume!), apoi, ca și azi, Liceul Mihai Viteazul. Fostul liceu a cărui fațadă a fost distrus în bombardamente americane a fost mutat și a rămas în localul de pe Oilor. Clădirea din Bulevard a primit o fațadă de arhitectură sovietică și profesorii nu au mai acceptat să se mute înapoi. Acolo, în impunătoarea clădire mi-am petrecut alături de foștii colegi anii de liceu clasele a VIII-a - a XI-a. Am fost ultima promoție cu 11 clase, din 1969 a început sistemul cu 12 clase.  Am sărbătorit intrarea în cel de-al 75--lea an de viață. Colega Pușa mi-a spus că am fost 360 de admiși în clasa VIII-a. Erau formate clase până la K, 11 clase de a VIII-a. Am fost o generație numeroasă dintre cei numiți de americani Baby Boomers! Eu am făcut parte din a VIII-a F, cu limba engleză pe lângă inevitabila rusă. Sora mea mai mică cu doi ani a fost beneficiara dezghețului școlar și a studiat ca limbi străine engleza și franceza. Eram mulți în clasă, am fost uimit să văd un catalog de la a IX-a F, aveam 39 de colegi parcă? Dintr-a X-a am ajuns la a X-a Ar, adică Real. Era o clasă de aristocrați ai școlii, cu mulți olimpici la matematică. Într-a VIII-a am avut vreo 2 luni pe legendarul Onofraș. Ne-a dat o lucrare de control cu o fracție complicată și am luat 4, pe foaia transformată în elice a pasionatului fumător. A plecat la A. Toma și a venit în loc profesor tânărul Lungulescu. Nota 4 m-a ambiționat și am devenit un bun matematician. Dintr-a X-a eram cultivați de cel mai celebru profesor de matematică al Ploieștiului, profesorul Ion Grigore. Era un om deosebit, ca să aflu ulterior că a făcut Canalul, pe motiv că s-a apucat de politică, taman din 45 când a fost ajutor de prefect liberal! A devenit primul profesor emerit al RPR și Ghiță Dej la decernarea titlului dădea vina pușcăriei pe rușii bolșevici. Mai trebuie să o menționez și pe doamna Boncu, o profesoară deosebită și dirgintă care mi-a cultivat dragostea pentru literatură, ea fiind o poetă simbolistă. Nu trebuie să lipsească și profesorul Simache de Istorie, al cărui prim muzeu regional de istorie îl vizitam des, când mergeam la Palatul Pionierilor.  Nu trebuie să lipsească nici doamna Sicoe car e ne-a cultivat dragostea pentru Limba Engleză, avertizându-ne că o să avem mare nevoie de ea, câtă dreptate a avut, chiar când încă manualele de inginerie erau traduse din limba rusă. Pentru colegii Dan și Cristi a devenit limba de comunicare, emigrând în Canada, respectiv SUA. 

Din păcate la revedere a lipsit inițiatorul, Valeriu Negulescu, dar au fost prezenți ceilalți organizatori: Nicu Dumitrescu și Minodora Roman. Ne-am făcut poze cu Nenea Iancu și am purces la Muzeul de Artă din apropiere de pe Bulevard. Este în clădirea splendidă construită de Ion Ionescu Quintus, tatăl lui Mircea Ionescu Quintus centenarul liberal. Ion a fost al cincilea fiu al negustorului Ghiță Ioan, de unde și adăugirea Quintus. Clădirea este concepută de arhitectul Operei Garnier din Paris, având o arhitectură neoclasică. Am admirat tablouri din pictura românească, Grigorescu, Luchian, Andreescu, Pallady, Petrașcu și o celebră Odihnă la câmp realist socialistă de Corneliu Baba, care nu lipsea din manualul de Istorie a României. Era și o expoziție de stampe japoneze între care am văzut o stampă a faimosului Hokusai. 

Ne-am retras apoi la grădina fostului restaurant Bulevard, transformată în Pub Caragiale. Am depănat amintiri cu Nicu, cu Mino, cu Pușa și cu Pif- Vasile Tifigiu, singurul coleg de clasă prezent. Unii dintre colegi și-au amintit și de Cezar Dragomirescu și de Puiu Dumitru, colegi de facultate, de Nucleare de la Politehnică.

Timpul a trecut repede și am revenit la Pitești unde nu poți să te Ploiești. Inversa e valabilă!