Despre ură

Câteva articole recente şi alte întâmplări mi-au reamintit despre ură. Ura împotriva exploatatorilor. Era la modă şi bine reflectată în producţiile aşa zis literare ale epocii începutului anilor 50. 

Am mai prins ceva prin bucăţile din cărţile de literatură română sau citire scoase din romanele lui Petru Dumitriu, persoană devenită  non grata în manual. Era ceva despre nişte sabotori, lucru atât de anacronic, dar pe care îi căuta cu obstinaţie securistul de la Institut încă pe la începutul anilor 70. Nu aflase că sabotorii juneţii sale, care or fi fost, erau demult trecuţi la cei drepţi cu ajutorul propriei instituţii. 

Am crescut într-o familie săracă, doar tata avea serviciu, cei din partea tatei erau săraci, într-o zonă săracă din zona Slănic Prahova. Cei din parte maternă, din Avrigul sibian erau mai închegaţi precum toţi cei din zonă, fără a avea decât puţin pământ, însă erau gospodari, creşteau animale. Nici la Alunis nu erau boieri, moşieri, nici la Avrig. Probabil că ceva de tipul chiabur în Avrig, că la Aluniş nu era cum, pe dealurile răpănoase, bune doar pentru capre. Deci nu a existat ură de clasă în casa noastră, nici cea interetnică. Ai mei şi noi copii am avut buni prieteni în copilărie, vecini evrei, tata era prieten cu un croitor evreu, erau din aceeaşi categorie de muncitori manuali. Încasa noastră nu s-a discutat despre antisemitism. În Ardeal, nici nu se punea problema cu saşii, politicoşi şi vorbind româneşte cu ceilalţi români.

Este adevărat că doar prin manuale să mai găseşti la finalul lui 50 şi începutul anilor 60 ceva cu exploatarea omului. Era în schimb mult cu partidul.

Cam toţi exploatatorii sfârşiseră prin puşcării, printre colegii mei, cred că erau ceva cu părinţi mai răsăriţi, medici, sau ingineri, dar de unde să faci paradă de avut în acea vreme?

Dacă am urât pe cineva am urât un coleg, un derbedeu care a fost făcut înaintea mea pionier, pe motiv că mă-sa era mahăriţă la sindicate. Dar am învăţat bine, am fost premiant, ajunsesem pe bază de origine sănătoasă preşedinte de unitate, şeful pionierilor din scoală, şi făcut devreme utemist.

Cu vârsta şi în carieră am devenit tot mai pornit împotriva sistemului comunist, de fapt un amestec detestabil de naţionalism comunism cu iz legionar şi antisemit ascuns, care cultiva impostura şi dosarul de cadre. Al meu a fost pătat, dar nu am invidiat colegii care au plecat al burse în Occident. Aveam compensaţie doar Europa Liberă şi lectura, că se traduceau multe cărţi de istorie pe vremea aia. 

Culmea că ura a revenit după 1990. Ura împotriva exploatatorilor la începuturile lui 90, mineriadele îndreptate împotriva celor care nu gândeau ca FSN-ul.  Exact cei care au cultivat ura împotriva burghezo moşierilor sunt astăzi ciocoii ticăloşi car au acaparat teritoriul ţării, au jefuit economia şi se plâng că acum sunt hăituiţi de justiţie. 

O altă latură a urii este xenofobia, ura împotriva ungurilor, a bozgorilor care vor Ardealul, pe care o întreţin şi slugile maghiare de la noi ale bossului Viktor Orban de la Budapesta. 

Dar ura cea mai mare este cultivată de islamici împotriva Occidentului, asezonată cu acte teroriste de cea mai mare ticăloşie prin Europa şi alte părţi. 

Reversul este ura faţă de emigranţi, în ei sunt văzuţi posibili terorişti. Din păcate nici comunităţile musulmane din Occident nu fac mare lucru pentru a stârpi terorismul. Pentru că din acest motiv ura se răsfrânge şi asupra lor a majorităţii musulmanilor normali. 

O altă ură ciudată se dezvoltă în America, pasiunea pe statuile confederaţilor din Războiul de secesiune! Ele trebuie dărâmate şi acţiunile aste de tip corectitudinii politice, care este o imbecilitate, cu reflexele contrare ale extremismului superiorităţii şi supremaţiei albilor. Este absolut un non sens să te răzbuni pe statui, să declari pe Washington şi ceilalţi părinţi ai naţiuni americane doar nişte aroganţi stăpâni de sclavi. Toate astea fac parte din istoria Americii şi experienţele astea au făcut America mare!

Ura de orice tip nu are rezultat decât învrăjbirea, afectarea fizică a celor care militează, sau chiar moarte unor victime nevinovate.

Al XVII-lea Simpozion Internaţional despre "Experimentul Piteşti -Reeducare prin tortură" PERT Piteşti, 29sept-1 oct 2017

Cu Mircea Cojocariu deţinut în Experimentul Piteşti

Ca de fiecare dată aştept acest eveniment care are loc anual la sfârşitul lunii septembrie. Este iniţiativa şi opera profesorului Ilie Popa, fostul meu coleg de serviciu, automatist de meserie.

Văd că a mai apărut un eveniment asemănător astă vară din iniţiativa lui Alin Mureşan de la IICCMER şi asta nu este decât bine, că sunt oameni preocupaţi de istoria recentă, istoria cruntă a puşcăriei comuniste, focalizat pe experimentul de reeducare de la Piteşti 1949-1952.

Deschiderea a avut loc la sala de şedinţe a Primăriei Piteşti, unde s-a citit printre altele mesajul preşedintelui Emil Constantinescu, care s-a implicat în acest eveniment. Ca de obicei la această conferinţă sunt o mulţime de invitaţi din teritoriile din vecinătatea României, în special din Basarabia şi din Bucovina de Nord dar şi din Transnistria unde la Tiraspol funcţionează liceul Lucian Blaga.

Conferinţa propriu zisă s-a desfăşurat ca de obicei la Muzeul Judeţean. 

Prezidiul cu Ilie Popa

Eu am fost interesat în special de prezentările privind suferinţele celor aflaţi în puşcării, martorii experimentului de la Piteşti.

Sunt interesante şi relatările privind prigoana românilor din Basarabia şi Bucovina de Nord şi exilul lor în Siberia.

Sunt din ce în ce mai puţini cei care au fost subiectul acestui experiment sinistru de aşa zisă reeducare de la Piteşti. Dobrogeanul George Cuşa nu a putut fi prezent, fiind de 91 de ani şi bolnav. A fost prezent doar Mircea Cojocariu, un om extrem de volubil şi agitat pentru vârsta de 92 de ani. 

Sorin Ilieşiu despre martorii Reeducării

Un lucru extrem de important şi deosebit îl face Sorin Ilieşiu care a înregistrat peste 400 de ore cu martori ai experimentului Piteşti.

Am înţeles că supravieţuitori au mărturisit că lucrul care i-a ţinut în viaţă a fost credinţa în Dumnezeu! După mărturia unui fost deţinut era un alt camarad care a refuzat să fie reeducat şi pentru asta a fost bătut de ceilalţi, iar pentru că martorul nu a dat cu convingere cu picioarele în cel torturat, a fost luat la bătaie de ceilalţi deţinuţi.

Cu mare plăcere ţin să subliniez că a fost amintită acţiunea fostului meu coleg de clasă Dan Călinescu din Canada care a înfiinţat un site privind Experimentul Piteşti unde sunt postate aceste mărturii şi alte activităţi legate de istoria comunismului.

Au fost evocaţi şi cei care au participat în războiul anti-sovietic, dezastrul de la Stalingrad şi alte momente ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Mircea Stănescu despre Aurelian Pană

Am înţeles elogiile pe care basarabeni le fac memoriei mareşalului Antonescu, care a eliberat în 1941 Basarabia. 

Au fost manifestări de naţionalism şi patriotism pentru că este normal la această manifestare. S-au recitat poezii ale lui Radu Gyr şi s-au făcut evocări literare legate de represiunea comunistă. 

Dinu Grigorescu şi Mircea Stănescu

Ce nu am înţeles a fost o luare de cuvânt a unui expatriat care priveşte România ca şi cum s-ar afla încă sub teroarea comunistă, care a avut accente inclusiv anti-americane! Ori asta este ca un scuipat pe memoria martirilor din puşcării a căror singură speranţă era venirea americanilor.

Îmi reamintesc cu pregnanţă un episod din Gherla lui Goma de la Europa Liberă, în care acesta descrie ironic cum visau deţinuţi din Gherla că o să-i elibereze americani, or să coboare pe Dunăre până la gurile Tisei cu vapoarele, or să urce pe Tisa până la vărsarea Someşului şi apoi or să urce pe Someş până la Gherla şi o să-i scoată din puşcărie. 

O altă luare de cuvânt la fel de ciudată, dacă nu imbecilă a fost a unuia care lăuda pe marii eroi şi patrioţi ai neamului, mareşalul Antonescu, Zelea Codreanu şi Ceauşescu că şi el a fost patriot! Noroc că cineva a replicat că nu pot fi eroi criminalii. Resimt aici un amestec de naţional comunism care rimează bine cui neo-legionarismul.

Am urmărit cu atenţie relatări despre rezistenţa din Dobrogea, despre omul politic Aurelian Pană, mort în puşcăriile comuniste şi alte contribuţii ale unor cercetători şi istorici ai fenomenelor de rezistenţă anti comunistă.

Extrem de reconfortantă a fost luarea de cuvânt a lui Dinu Grigorescu, al cărui tată a fost colaborator al lui Maniu, care este scriitor şi dramaturg şi care a spus că România este în situaţia cea mai favorabilă fiind în UE şi NATO şi aliata Americii!

Ar fi bine dacă relatările despre faţa hâda a represiunii comuniste ar fi reluată şi în cărţile de istorie ale tinerilor de azi.