Actualităţi liberale şi nu numai...

M-am abţinut să comentez evenimentele politice întâmplate în acest sfârşit de iulie.

Acum doi ani apele politicii româneşti era foarte agitate cu referendumul şi mai ales cu interpretările mai mult sau mai puţin odioase a procesului democratic din România.

Chiar dacă nu am văzut efervescenţa de acum doi ani, sâmbătă s-a produs un eveniment important cele două partide importante de pe dreapta eşichierului politic românesc au votat în unanimitate fuziunea. PNL şi PDL vor deveni în 2016 un singur partid cu denumirea istorică de PNL. Din raţiuni electorale pentru prezidenţiale vor funcţiona sub denumirea de Alianţa Creştin - Liberală, nefiind timp pentru fundamentarea legală a noului partid.

Raţiunea acestei fuziuni este în primul rând de a echilibra scena politică românească. PSD este partidul de stânga mamut capabil să contorizeze cam 40% din voturile românilor. PNL şi PDL cu bazinele lor electorale de cam 20%, respectiv 15% pot dau un rezultat electoral de cam 35% care echilibrează evident scena politică autohtonă.

Acest important eveniment şi decizie politică luată de liderii celor două partide au stârnit reacţii şi respingeri atât de la adversari cât şi de la susţinători.

Este criticat faptul că decidenţii au uitat cum de puţin timp PNL şi PDL se aflau pe poziţii antagonice privind guvernarea din România.

Se reproşează PNL că a rupt alianţa USL, de parcă ar fi dorit-o neapărat. Dacă intrigantul Ponta ar fi acceptat mişcarea liberală cu Johannis, vice-prim ministru  USL ar fi existat probabil şi azi, chiar dacă Antonescu şi-a dorit clar desprinderea de PSD.

Îmi amintesc cum aceiaşi experţi, analişti şi consultanţi politici acuzau alianţa USL ca fiind împotriva naturii, o alianţă dreapta stânga. Acum când cele două partide româneşti importante de dreapta fuzionează aceeaşi specialişti în părerisme spun că nu este bine, că se va reproşa guvernarea Boc PDL - ului iar PNL-ului nereuşitele guvernării Ponta - USL!

Alţii deplâng ieşirea din prim planul politic al lui Crin Antonescu, maestru al vorbelor, care ar fi fost capabil să-l învingă pe candidatul PSD, Victor Ponta. 

Experţii şi nemulţumiţii spun că probabilul candidat Johannis nu corespunde. Este sas şi pe deasupra mai rău, reformat, adică nu este ortodox.

Ştiam din istoria tensionată a Ardealului şi a Principatelor că duşmani erau catolicii -papistaşii, care au convins pe jumate din ardeleni să treacă la religia romană.

Culmea că folosirea limbii române în scrieri şi administraţie este datorată reformei, fie şi ea calvine ungureşti. Deci cu ei nu am fi istoriceşte în dispută! Dar încurcate sunt căile Domnului!

Se reproşează lui Johannis lipsa verbozităţii miticeşti bucureştene. Aş atrage atenţia că cel mai carismatic om politic interbelic, Corneliu Zelea Codreanu nu era în stare să ţină un discurs, ba chiar s-a încurcat la prima sa adresare în Cameră şi a vrut să scoată pistolul, după cum mărturisea!

Soluţia Johannis este dată de impozanta figură a sasului ardelean de un metru nouăzeci şi cinci, cu o privire relaxată şi o figură deschisă, cu activităţi administrative excelente şi scump la vorbă ca toţi ardelenii. Doar Boc făcea o figură aparte, deh profesia de jurist!

Cel mai tare mă nedumereşte acţiunea lui Călin Popescu Tăriceanu. El, care era epitomul liberalismului românesc, cu descendenţe liberale ce ne amintesc de faimosul Agamiţă Danndache.

Pe lângă el se găsiră nişte Caţavenci, care par a fi în solda PSD. Nimic mai penibil pentru Tăriceanu să invoci refacerea USL, când tu ai fost iniţial un adversar al acestei uniuni contra naturii. Cert este că toţi aceşti ejusdem farinae speră să muşte din zestrea PSD ca să nu rămână fără coledzi.....

Vom avea la toamnă înfruntarea dintre un trombonist şi un interpret la orgă, între un surogat de Sergiu Malagamba şi un discipol al lui Honterus, Teutsch şi ...Bach!

Proastă zi şi-a ales Victor Ponta pentru lansarea lui la prezidenţiale, pe vremuri inundaţii şi sinistraţi, cu apă multă, de ne amintim de Traian Băsescu, duşmanul său putativ. Oare?

Despre frică

Am citit unul din cele mai bune articole ale lui Gabriel Liiceanu:

http://www.contributors.ro/cultura/%C8%99i-acum-despre-frica-valiza-lui-n-steinhardt/

Şi asta m-a pus pe gânduri.

Când mi-a fost frică?

Îmi mai este frică acum?

Când intri în conflict cu autoritatea ţi-e frică?

O amintire de conflict cu autoritatea a fost de prin clasa XI-a, când am fost dat afară de la oră de către faimosul profesor de istorie Nicolae Simache. Eram complet nevinovat, citeam un roman poliţist pe sub bancă, dar colegul meu Adi şi unul din spate se hârjoneau şi Simache m-a văzut pe mine care probabil reacţionasem enervat la prostiile colegilor. Am plecat din clasă amărât, dându-mi o palmă peste frunte de necaz. M-am retras în toaletele băieţilor, chiar dacă nu eram fumător în acea vreme. Elevul de serviciu m-a recuperat şi m-a adus înapoi, Simache exclamând retoric şi îngrijorat:"Credeam că vrei să  te sinucizi?", declanşându-mi în interior un hohot homeric de râs. Am fost trimişi eu şi Adi S. la directoarea Aspasia Vasiliu să fim muştruluiţi. Mie-mi păsa că îi chemau pe ai mei la şcoală şi-mi era frică! Doamna directoare a verificat rezultatele la olimpiada de matematică, faza locală şi a schimbat foaia, aveam amândoi punctaje maxime! Şi totul s-a redus la o dojană părintească.

În perioada studenţiei am avut câteva ciocniri cu autoritatea miliţienească. 

O dată la ţară m-au chemat la postul de miliţie că n-aş fi avut viză de flotant, de fapt pentru că umblam cu părul lung. Şi i-am sfidat cu exemple privind părul şi barba lui Marx,  am plătit o amendă,  revenind la postul de miliţie unul mai rău m-a ameninţat şi am fugit de la post, lăsându-l cu gura căscată, eu înjurând de obidă şi de frică. Nu m-au mai abordat miliţienii rurali de atunci! 

Ală dată am luat şi un pumn în barbă într-o anchetă la ştrand de la un căpitan de miliţie, care şi-a pierdut apoi brusc interesul, cazul devenea o afacere cu trafic de valută şi nu-l mai interesam.

Am constatat apoi ura imbecilă a unui miliţian ploieştean care ne căuta nod în papură pe cînd studiam la Biblioteca municipală din Ploieşti pentru examenele studenţeşti. Omul trăia complexele de inferioritate generate de diferenţele culturale pe care căuta să le desfiinţeze prin autoritatea sa abuzivă.

Chiar când am terminat facultatea şi eram la mare într-un grup de tineri francezi, la o discotecă, un individ a încercat să mă agreseze şi şi mă ia la bătaie, probabil dinb cauză că eram cu aceştia şi că l-am oprit să agreseze o tânără franţuzoaică. Norocul meu este că l-au liniştit doi tineri solizi şi individul a abandonat proiectul. Am aflat apoi că tipul era securist, probabil cel de staţiune?

Cred că în toate aceste poveşti miliţieneşti nu mi-a fost frică, ci doar am avut un sentiment de revoltă generat de abuzul autorităţii subiective!

Frica de care ne povesteşte exemplar Liiceanu prin pilda din Jurnalul Fericirii al lui N. Steinhardt am resimţit-o însă ulterior în viaţă mea de angajat la stat.

În faţa aceleiaşi autorităţi mult mai abuzive şi mai tenebroase care era securitatea!

Sentimentul de frică cel mai puternic ţi-l dădea contactul cu această autoritate, pentru că oamenii ei exploatau din plin temerile oamenilor faţă de ea. Am avut doar odată o izbucnire de revoltă când mi s-a cerut colaborarea şi am refuzat-o şi culmea fără consecinţe. Nu m-au mai căutat, decât în situaţia specială când un prieten a rămas în străinătate şi eu habar n-aveam şi altă dată indirect, când cineva m-a turnat că povesteam în public despre evenimentele de la Braşov din 15 noiembrie 1987. Atunci ameninţările au venit indirect via secretarul de partid pe institut!

Sentimentul de frică faţă de aceste ameninţări este normal, securitatea putea să îţi provoace cele mai mari rele. Dar era la fel de extraordinar şi eliberator era sentimentul când am înfruntat-o în situaţia descrisă mai sus! Am crescut în ochii mei!

Ei bine, acest sentiment de frică mi-a dispărut după 22 decembrie 1989!

Cel mai tare mă enervează când aud pe unii care acuză frica pe care am resimţit-o în comunism, unii prea tineri ca să înţeleagă atmosfera de atunci, dar şi pe unii contemporani de ai mei care clamează cu neruşinare că nu le-a fost frică sau acuză pe alţii de teamă şi de compromis!

Dintre aceştia se recoltează falşii profeţi, lăudăroşii care ştiau cu exactitate cum o să se ducă dracu' comunismul, acum, nu atunci!