Jurnal cu Freddy Mercury

Ieri a fost o zi importantă pentru filme, am văzut filmul Bohemian Rapsody dedicat ultimei mari formații rock, Queen și mai ales liderului ei Freddy Mercury.

Dar un alt eveniment important s-a mai petrecut, am fost invitați să serbăm ziua nepotului Vlad la un restaurant cu profil italian, la o trattoria. Ne-am simțit bine, am mâncat și băut, am conversat.

Revenind la Bohemian Rapsody filmul ne povestește viața lui Freddy Mercury, fiul unor persani zoroastrieni, născut în  Zanzibar, deci date biografice care nu anunțau în niciun fel marele star rock. El reușește prin 1970 să pună bazele formației rock împreună cu un dentist și un astrofizician.

Este și povestea tristă a relației cu Mary, mare lui iubire, umbrită de tendințele sale homoerotice. 

Am avut și ocazia să vedem cum lui Freddy i-a venit ideea melodiei simbol a lui Queen, Bohemian Rapsody pornind de la operă și cum părea inacceptabil de lungă pentru o cântare rock care trebuie să nu depășească 3 minute pentru a ca să fie difuzată la radio și să poată deveni un hit.

Freddy a găsit un interpret excelent în Rami Malek, actorul american de origine egipteană. Mi s-a părut tot timpul că Rami este mai mic de înălțime decât originalul, de fapt are 1.75 m, față de originalul Mercury de 1.77 m. 

Filmul are ca punct culminant concertul cult de pe Wembley, cred că am și eu un CD cu înregistrarea acestui concert. A fost dedicat strângerii de fonduri pentru combaterea foametei din Africa. Freddy Mercury știa deja că are SIDA, dar forma să vocală și fizică a depășit orice imaginație. 

Ignoram că Mercury s-a stins din viață în 1991, înainte de Olimpiada de la Barcelona, căreia Freddy Mercury împreună cu Montserrat Caballe i-au dedicat acea splendiă melodie. 

Filmul are un aer de melodramă și recunosc că în final mi s-au umezit ochii, iar spectatorii de la Centrul Multifuncțional Pitești au aplaudat. A fost un film care merita văzut la cinema, chiar dacă sonorul nu este foarte bun, dar melodiile s-au auzit bine.

Seara am fost împiedicat să-mi consemnez impresiile zilei pentru că la Cinematepeca lui CTP de la Digi24 am revăzut Croaziera lui Danieliuc. Este probabil unul din filmele cele mai pregnante care definesc viața și tinerețea noastră în comunism. Îmi dau seama că aveam exact vârsta personajelor filmului difuzat în 1981. 

Este despre croaziera pe Dunăre primită de premianți la diverse concursuri mai mult sau mai puțin formale. Dar, de fapt vacanța oferită se transformă într-un chin, pentru că tinerii trebuie să tragă la rame la bărcile care urmează un barcaz unde se află șefii, un politruc mărunt, excepțional interpretat de Nicolae Albani, care se lăuda cum se ducea la reuniunile tovărășești urmate de dans să alunge pe cei îmbrăcați necorespunzător, rochii prea scurte, etc. Cred că aceste cuvinte sună extrem de străin și de neînțeles de exemplu pentru Vlad, care s-a născut cu doi ani înainte de 1989. Alături de politruc se află și un medic, scufundat în propria lui mediocritate și cu responsabilități ideologice asemănătoare.

Și apoi sunt tot felul de incidente între tinerii prezenți, un croitor curvar care este urmărit de iubită, pe care vrea să o părăsească, cuplul central format din Mircea Danieliuc și Tora Vasilescu, soția lui de atunci.

Personajul lui Danieliuc, recent operat de rinichi vrea neapărat să aibă relații sexuale cu Tora, dar ca atunci, pe vremurile comuniste nu prea aveai unde! Este penibil frustrantă scena unde Danieliuc o atrage pe Tora la niște bărci unde acesta vedea locul ideal pentru iubire. 
Totul plutește de altfel în ipocrizia specifică epocii, toți detestam aceste convenții, dar ne supuneam fără crâcnire.

Scena cu vizita la o găinărie de stat mi-a adus aminte vremurile în care eram obligați la astfel de manifestări, unde apoi prestam muncă voluntară, cum sugerează personajul Torei.

Și mai este jocul stupid cu lingura care ajunge la degenărări idelogice periculoase, unde unul dintre cei care joacă mângâie cu lingura ecranul televizorului unde putea fi  figura cvasi-prezentă a iubitului conducător, cum realizeaă politrucul.

Acesta are pormiri neaoșiste și se apucă să bea apă de Dunăre ca strămoșii geto-daci și reușește să facă complicații la stomac.

Filmul este o oglindă înspăimântatoare a vieții noastre triste în comunism. Nu că vremurile de azi sunt mai trandafirii, dar măcar ai libertatea să înjuri pe descendenții acestui politruc, condensat în șobolanul Dragnea, sau să-ți faci vacanța pe unde-ți trece prin cap, în croaziere adevărate, nu calpe ca în film.

Și că venii vorba de actualitate vreau să răspund criticilor unui corespondent anonim de pe blog.

Despre Tăriceanu a fost pur și simplu o scăpare de memorie. Gestul său de se strecura în memoria victimei Babu Ursu a fost abject.

Ursu a fost și el deținut politic, dar spre deosebire de cei prezenți în delegația pesedeilor el a fost omorât în bătaie și nu a mai avut șansa să vină la Cotroceni. Pentru un jurnal în care-l înjura pe Ceaușescu.

Și este cu atât mai revoltător gestul pentru că la demersurile fiului, Andrei Ursu, pesedeii ăștia mizerabili au făcut tot ce le-a stat în putință să împiedice pedepsirea  vinovaților de moartea tatălui său. 

Sunt de acord că Tăriceanu este prost, am informații de la surse din interiorul puterii, dar credeam că are puțină decență dată de buna creștere diun familie, dar  s-a prostit la bătrâneațe lui urâtă, alături de tinerica cu care este însurat a nu știu câta oară. Se pare că acești jupâni politici când îmbătrânesc, găsesc tinere dispuse să le dea iluzia că trăiesc a doua tinerețe.

Privind problemele tatălui vitreg al lui Tăriceanu, Amedeo Lăzărescu, de la care am autograful de pe traducerea la cartea lui Toynbee nu sunt atât de expert precum nesimțitul de CTP.

Nu poți emite opinii autorizate despre cei hăituiți de bolșevici în primii ani după instaurarea puterii populare instaurate de puturoasele ciubote bolșevice.

Curajul critic sau acuzator al unor tinerei de azi, sau a unora precum CTP privind lipsa de curaj a oamenilor sub comunism mie nu-mi miroase bine pentru că sunt și eu pățit.