Jurnal în alertă politică

Doream ca jurnalul meu să fie strict intim pe weekend, dar cum nu m-am grăbit, a dat buzna peste noi politica.

Începutul de săptămână a fost marcat politic, intra legea alertei, cu amenzi care nu s-au dat pe weekend, când unii deja au înțeles libertate totală prin parcul Herestrău.

Ba s-a produs și un fel de protest ciudat în Piața Victoriei la Guvern. Niște persoane vor să li se demonstreze că există virusul și nu vor să fie vaccinați. Eventual să fie operați pe creier să li se extragă prostia?

Dar cel mai ciudat fenomena a avut loc la frontieră.  Au năvălit un lot nou de români plecați pe afară. Probabil că s-a relaxat și acolo de unde vin și au auzit că în țară poți face carantina acasă, sau mai știi, nici nu ești obligat să o faci? Pentru că între țările de origine nu există mijloace de transport, imediat au apărut samsari care fac transportul între țara respectivă și granița de vest a României, de obicei cu microbuze. Cineva spunea că afacere este semilegală, se ascund de autoritățile din Austria și Ungaria, nu prea sunt controale de frontieră și îi lasă la ultima stație de benzină unde românii vin pe jos până la graniță, unde s-au format busculade. Problema este că acești amărâți nu au cu ce ajunge la prima stație de cale ferată, sau autogară. Și așa au mai apărut alți samsari care cer sume exorbitante pentru tramsportul de la frontieră spre locurile de îmbarcare. 

Brusc partidele din opoziția majoritar parlamentară l-au chemat pe Orban la Parlament. Evident să dea de pământ cu el.

Primul care a luat cuvântul a fost în mod ciudat Ponta, așa a crezut de cuviință Ciolacu? Și acesta început atacurile că guvernul n-a făcut nimic. Nu știu cum nu-i crap ă obrazul de rușine acestul mincinos notoriu, care are un partid fantomă în spate, părăsit de acoliți. Păi el vorbește, că a avut ocazia începând din 2012 să termine Pitești Sibiu, semnată abia acum în tronsoanele terminale.

Cum să ai obrazul să spui că economia n-a crescut decât cu 2%, când de la jumătatea lui martie ea este oprită total. Culmea că România are creșterea economică cea mai mare pe acest trimestru comparativ chiar cu Polonia și Ungaria. 

Bine i-a caracterizat Cîțu pe impertinenții ignoranți: Ciolacu Pune mâna pe carte, Alfred Simonis Minimis și Budăi The Driver. Acești impertinenți aroganți și-au permis la dezbateri să ia cuvântul fără mască pe figură, cum i-am văzut pe Orban și pe Dan Barna. Acești indivizi își permit să sfideze legea, ei sunt ăia care le fac și nu le respectă! Se dovedește încă odată cât de falimentar este acest parlament care nu mai reprezintă voința populară și ar fi trebuit să dispară de anul trecut. Pot lua exemplul Croației unde paralamentul s-a autodizolvat. Se agață de prelungirea stării ambigue că poate mai se duce la vale PNL, dar greșesc! Acest guvern nu este al lui Cioloș, are un partid în spate și Orban este un supraviețiutor. Chiar dacă în teritoriu sunt destui baroni locali liberali gata să pericliteze partidul prin promăvări care put a incompetență pesedistă.

Finalul de săptămână a fost foarte călduros. Am ieșit din nou să fac turul parcurilor de pe marginea Argeșului. Duminică în pantaloni scurți și cu cu tricou anchior, am reușit să mă înroșesc pe antebrațe și pe gât de mă ustura pielea seara.

Am citit un interviu foarte simpatic luat de Magda Jităreanu lui Radu Paraschivescu, cu prilejul apariției unei cărți despre relațiile lui cu tatăl său.

Radu Paraschivescu este o apariție proaspătă și cu adevărat plăcută în media. Este și scriitor cu foarte mult umor și un fin analist fotbalistic. Tatăl evocat era un intelectual cu simpatii fotbalistice, în contrast cu fiul ținea cu Italia, pentru ceea ce reprezintă în primul rând cultural, pe când fiul este fan Brazilia. 

Privind în urmă relația mea cu tata, este probabil mai asemănătoare cu a lui Mircea Cărtărescu și tatăl său muncitor, părinți evocați în Creionul de tîmplărie, la care citesc acum. Acest creion era unul din instrumentele tatălui meu care era tâmplar de meserie, cum a fost și nașul lui Cărtărescu. Tata a reușit cu instrumentele de tâmplărie să ne întrețină pe, noi eu și sora mea, mama fiind casnică. Pe lângă serviciul la Uzina 1 Mai Ploiești, a mai reparat și executat tot felul de lucrări de tîmplărie la vecini. Munca la uzină l-a ferit de încorporare în timpul războiului, doar fratele cel mic a făcut războiul în Rusia, unchiul Vasile a scăpat din iadul încercuirii de la Cotul Donului. 

Tatăl meu nu avea de loc simpatii comuniste, nu a îndrăznit înă să facă cu noi politică așa că am trecut prin etapa îndoctrinării școlare de la mijlocul anilor 50. Gestul său de dizidență era că se abonase la România Liberă și nu la Scînteia.

Cel mai mare regret îl am pentru tata că n-a apucat și el schimbarea, ne-a părăsit în octombrie 1989, cu trei luni înainte de căderea sinistrului și odioasei lui soții. Cred că schimbarea l-ar fi bucurat foarte mult și poate ar mai fi avut niște ani în plus?

Acum vremea s-a schimbat, plouă și nu pot ieși în prima escapadă la pescuit.