În fine, aseară am
reușit să termin acest studiu istoric de mari dimensiuni privind acțiunile
președinșilor americani în situații de război.
Problema tipului de
democrație inițiată prin fondarea SUA este că pentru a intra în starea de
război aceasta trebuie declarată de Președinte cu acordul Parlamentului, în
cazul SUA Congresul prin cele două camere, Camera Reprezentatnților și
Senatul.
Așa au imaginat părinții
fondatori al SUA în situațiile specifice ale secolului al XVIII-lea. Ei nu-și
puteau știi de apariția armelor nucleare sau ale unor invazii care puteau pune
aproape instantaneu în pericol securitatea națională.
De fapt un tip
asemănător de probleme apar acum în România privind stările de urgență și
alertă care nu pot fi declarate de Președinte decât cu acordul Parlamentului.
Prima problemă a
războaielor postbelice în care s-a implicat SUA a fost declanșarea lor rapidă
și necesitatea unei reacții rapide prezidențiale. De fapt tot studiul lui
Michael Beschloss este dedicat relațiilor dintre ramura executivă și cea
legislativă și nu direct ostilităților care au avut loc.
Prima dată problema
aceasta a apărut în fața președinelui Truman. Acesta a fost cel care a terminat
Al Doilea Război Mondial și deciziile fuseseră deja luate în timpul lui
Roosevelt.
Truman a fost pus în
fața faptului împlinit prin invazia comunistă din Coreea de Nord asupra Coreei
de Sud.
Noi care am trăit în
acea epocă sub dictatura comunistă avem cele mai puține informații corecte
despre acest război.
Se pare că invazia a
fost decisă în 1950 de către Kim Ir Sen care a speculat declarațiile nefericite
ale Secretarului de Stat Acheson că SUA nu va interveni în cazul unor evenimente
de război pe continentul asiatic. Kim a fost încurajat pentru această acțiune și
de către Stalin, dictatorul URSS.
Truman a speculat în
acest război faptul că URSS se retrăsese de la ONU protestând că China lui Mao
nu a fost admisă în Consiliul de Securitate în locul lui Cian Kai Shi. Astfel
acest război s-a desfășurat sub egida ONU, la el participând și alte state
occidentale cu trupe însă nu semnificativ.
Ostilitățile în primă
fază au însemnat că Coreea de Nord a ocupat aproape în totalitate Coreea de Sud
cu excepția portului Pusan. Trupele americane sub comanda generalului McArthur
au replicat și au reușit să împingă pe nord coreeni dincolo de paralela 38
ajungând în apropiere de granița chineză de pe Râul Yalu. Atunci văzând că
armata comunistă se prăbușește China lui Mao a intervenit și armata americană a
experimentat cea mai lungă retragere.
Pierderile americane au
fost câteva zece de mii de militari. Mc Arthur a dorit să folosescă arma
atomică și aceasta i-a atras demiterea din fruntea trupelor americane. Truman a
trebuit să-și pună în funcțiune talentele ca acest război să fie aprobat de
Congres. Totuși a trebuit să intervină în conflictul dintre sindicatele din
siderurgie și companiile de oțel care l-a făcut nepopular ca și faptul că războiul
nu mai era popular și nu a mai candidat având această posibilitate. El devenise
președinte în aprilie 1945 prin decesul lui Roosevelt. Apoi a fost ales
președinte în 1948, având dreptul de realegere în 1950.
Pentru noi, cum am spus,
povestea livrată a fost a agresiunii imperialiștilor americani, eram foarte mic
când acest acest război s-a desfășurat și nu am amintiri. În 1953 s-a ajuns la
un armistițiu, dar starea de război nu este încheiată. Granița s-a stabilizat
pe paralela 38 și acesta armistițiu a fost favorizat și de moartea lui Stalin.
Ce s-a întâmplat cu cele
Coree?
Coreea de Nord a răms
comunistă este condusă de dinastia Kim, azi este nepotul lui Kim Ir Sen, Kim
Jon Un. Este o țară săracă în care se moare de foame, dar au arme nucleare.
Corea de Sud este un
stat democratic, prosper, una din marile puteri industriale ale lumii. Este cel
mai bun exemplu împotriva comunismului.
Următorul președinte
care a declanșat un război a fost președintele Johnson. El a profitat de
dubiosul incident din Golful Tonkin și a declanșat războiul împotriva
Vietnamului de Nord și a insurgenților Viet Cong infiltrați în Vietmanul de
Sud.
După cum se știe și
Vietnamul după dezastrul colonialiștior francezi de la Dien Bien Fu s-a împărțt
în două, Vietnamul de Nord comunist, condus de Ho Și Min și cel de Sud rămas
capitalist și sprijinit de SUA.
Ho Și Min s-a decis să
ocupe și Sudul Vietnamului și a înfiltrat insurgenții Viet Cong. După Tonkin în
Vietnam au venit trupe americane și au început bombaradarea Vietnamului de Nord.
Johnson la sugestia
generalului Westmoreland și a Secretarului Apărării McNamara a escaladat
implicarea armatei americane. Au ajuns să fie în Vietnam peste 500000 de
militari americani. Războiul a devenit extrem de nepopular în America, în
primul rând în universități, pentru că s-a început recrutarea obligatorie, nu
mai se baza pe voluntariat.
Războiul mi-a fost foarte
cunoscut, am fost contemporan cu el și dacă aș fi fost cetățean american aș fi
putut fi trimis în Vietnam.
Și Beschloss este cvasi
contemporan și acest război ocupă cea mai mare parte din carte. Și
Johnson și McNamara erau conșienți că l-ar putea pierde. În 1968 și din cauza
complicațiilor de sănătate și pentru că devenise nepopular renunță la
candidatura la care era îndreptățit. El fusese președinte timp de un an după
moartea lui John Kennedy și putea candida și în 1968.
Johnson este considerat
un mare reformator intern, a deschis calea emancipării afro americanilor, a
avut reforme sociale, dar s-a împotmolit cu Vietnamul.
Succesorul lui republican
Nixon a promis dezangajarea din Vietnam, dar a extins războiul și în Laos și în
Cambogia. Până la urmă Kisienger, consilierul lui a declanșat negocierile de
pace la Paris, trupele americane s-au retras în 1973, Nixon nu a mai finalizat
pacea din Vietnam, fiind acuzat de comportament prezidențial necorespunzător și
succesorul lui, Gerald Ford a retras ultimii reprezentanți americani în 1975
când Saigonul a fost cucerit de nord-vietnamezi și Vietnamul a fost cucerit de
comuniști. La fel și Laos și Cambogia au devenit comuniste.
A existat un complex al
Vietnamului, dar după căderea comunismului în Europa în 1989 și mai ales după
implicarea URSS în Afganistan acest complex s-a estompat.
În epilog sunt amintiți
fugitiv și cei doi președinți Bush, tatăl care a eliberat Kuveitului de invazia
lui Saddam Hussein din Irak în 1990 și apoi războaielele lui Bush fiul, după 9/11
2001 când, pentru prima oară după Pearl Harbour s-a produs un atac
asupra teritoriului american.
Acesta a invadat
Afganistanul și apoi Irakul lui Saddam.
Irakul s-a dovedit o
catastrofă, a apărut Statul Islamic și americanii s-au dezangajat de acolo.
Rămâne Afganistanul unde
după 18 ani președintele Trump încearcă să facă pace și să iasă din acest
război fără sfârșit.
O carte de istorie utilă
care merită tradusă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu