Ploiești în anii 50-60

Eu, cel de jos dreapta, cap în cap cu Doina vecina mea, e și o pată albă în poză pe obrazul meu!

Am observat că postarea cu ștrandurile ploieștene ale copilăriei și adolescenței au zgândărit amintirile multor colegi. Îi mulțumesc domnului Iordache care mi-a transmis poze cu ștrandul Astra de demult și de azi, ajuns un fel de baltă. Păcat de ștrand și de delăsare! 

Asta m-a determinat să mă apuc să evoc copilăria mea ploieșteană. M-am născut și am crescut până la 18 ani în Ploiești. 

Ploiești era unul dintre cele mai industrializate și mai poluate orașe din România. Niciodată nu am văzut din Ploiești munții,  cum pot să-i vadă azi ploieștenii. În ciuda poluării teribile, iernile erau geroase și pline de zăpadă, iar verile călduroase, noroc că vacanțele de vară le petreceam la țară la rude, în Prahova și în zona Sibiului. 

Pentru că era multă zăpadă, am prins și iarna din 54, când treceam prin tuneluri de zăpadă de o parte și alta a străzii. Tata mi-a făcut o sanie de lemn de care eram mândru, era tâmplar de meserie. Ploiești este un oraș așezat în câmpie, fără dealuri. Dar în spatele străzii era un maidan cu o ridicătură de vreo 2 metri pe care noi îl denumeam derdeluș, mai ne dădeam cu sania pe străzile cam goale și fără mașini. De sărbătorile Crăciunului mergeam cu sania să umplu sifoane la fabrica de pe Rudului cu sania nu numai pentru ai mei, dar și pentru vecini, contra unui comision. Atunci mergeam cu Bună Dimineața de Ajun și de Anul Nou cu sorcova., din care îmi ieșeau niște bănuți pentru cărți!

Modificările climatice ar fi consecința activităților umane îmi par clar exagerate. Probabil au o contribuție, dar în mică măsură, alții sunt factorii care influențează clima globală.

Grădinița se afla vis a vis de casa mea și am petrecut cele două grupe, ce mică și cea mare echipat cu șorțuleț unisex! cum se vede în poza atașată (eu sunt jos în dreapta, cap în cap cu vecina Doina). Se vede că pe acea vreme erau premise pentru LGBT pentru că și băieții și fetele aveau aceleași șorțulețe! Obicei care a continuat și în clasele primare, după câte îmi amintesc, numai că era pepit, nu bleu ca cel de la grădiniță. Stalin și ciracii lui români oare aveau presimțiri contemporane?

În timpul școlii după ce am fost făcut pionier în clasa a II-a am început să frecventez Palatul Pionierilor, loc foarte important de petrecere a timpului în copilărie. Citeam ca un apucat biblioteca Palatului Pionierilor pe care prin a 6-a am epuizat-o. Erau doar traduceri din literatura sovietică, cu copii eroi din Revoluție și Marele Război. Palatul Pionierilor era un instrument perfect de îndoctrinare. O țin minte pe activista gheboasă care ne povestea transpusă de  Nadejda Krupskaia, partenera de viață a marelui Lenin și de cetățenii sovietici, oameni noi creați de Stalin. Am avut ocazia în 1977, la Moscova să constat nesimțirea absolută a sovieticului și apoi într-o excursie în Turcia, explicația unei tinere rusoaice că jefuirea de către sovietici la Berlin a tezaurului Agamemnon, descoperit la Troia de Schliemann, a fost normală, era trofeu de război! Asta era îndoctrinarea de care am avut parte în prima parte a educației mele școlare. M-am dezbărat de ea în liceu, când timpurile s-au mai schimbat și literatura clasică cu fondatorul ei, Titu Maiorescu au fost repuși în drepturi. A contribuit și Europa Liberă, singurul post de radio pe care îl ascultau rudele mele de la țară, eu având acasă doar difuzor. Și că tot am amintit de Palatul Pionierilor, ca să ajung acolo treceam pe lângă Muzeul de Istorie al Regiunii Ploiești, fondat de viitorul meu profesor de istorie Nicolae Simache. Câte semnături am în cartea vizitatorilor muzeului, sunt nenumărate, se pot găsi la arhivă.

M-am mutat la Biblioteca Regională Ploiești de unde am împrumutat tot felul de cărți, literatură clasică, cu îndrumări de la prieteni și de la școală. Aici era șefă doamna Cernăianu, soția marelui antrenor de la Petrolul! Pe lângă Bibliotecă mișunam pe la Muzeul de Științe Naturale cu diorame de dinozauri, sau acvarii. Dar și expoziții de tot felul.

Am fost și sunt cititor pasionat. Am început cu Andersen, Ispirescu și Creangă și am continuat cu Dumas Tatăl și Victor Hugo. Vecinele o sfătuiau pe mama să nu mă mai lase să citesc atât, că mă stric la cap! Pe la 10 -11 ani am descoperit Colecția de Povestiri Științifico Fantastice. Am colecționat până spre studenție, căutam numere vechi. Un vecin mi-a dat câteva fascicule din primele numere, care cuprindeau romanul Uraniu de Adrian Rogoz și Cristian Ghenea, prevestitor pentru viitoarea mea meserie. De fapt aceste povestiri au fost impulsul pentru meseria de nuclearist pe care am ales-o și practicat-o și ca inginer și ca profesor la Politehnică!

În pofida poluării Ploiești a dat atleți de mare calibru. Fotbaliștii de la Petrolul au fost după UTA Arad, cei care au spart dominația Dinamo, CCA (ulterior din 67 Steaua). Nu mai țin minte primele două titluri succesive, 58 și 59, dar am fost martor al parcursului din 65-66 când Petrolul a luat al treilea titlu de campioană. Atunci a fost legendara victorie cu 3-1 împotriva lui Liverpool în Cupa Campionilor Europeni. Nu am avut talent sportiv, nici pentru handbalul lui Fiște, nici pentru voleiul lui Petrea. Jucam doar fotbal în curte școlii elementare nr 1, sediul vechi care avea pe frontispiciul data fondării cu litere romane de pe la sfârșitul secolului XIX, care era în fundul curții casei mele, treceam pe acoperișul unei magazii ca să sar acolo. 

Distracția cea mai importantă pentru copiii din vremea mea era mersul la cinema. Am mers de mic dus de Moșu', vecinul din curte. Mergeam la toate sălile din oraș, mai ales la Tineretului, Progresul, Popular. Mai apoi mergeam pe la Muncitoresc și mai ales la Cinemascop, unde în 1964 am serbat 100 de ani de la înființarea liceului nostru. Filmele din anii 50 și începutul anilor 60 era predominant sovietice, îmi amintesc însă de Valurile Dunării cu interpretarea extraordinară a lui Ciulei, care părea coleg cu taică-meu, nu moșierul rafinat din alt film. Șocul a fost în finalul verii din 63? când am văzut primul western, Ultimul tren din Gun Hill, pe urmă filmele americane și franceze polițiste, sau seria Angelica au devenit normale. Îmi amintesc și de cozile de la Cei 7 Magnifici.

Vremea a trecut, am devenit licean la Caragiale, opțiunea maică-mii, cu toate că eram mult mai aproape de liceul A. Toma (ulterior Mihai Viteazul) din bulevard, datorită prestigiului de care se bucurau profesorii de acolo. 

Am terminat liceul și am devenit student la Politehnică, opțiunea majorității colegilor mei. Așa că literatura și istoria au rămas doar Violon d'Ingres.