Odă vocilor radio din vremea comunismului

Am citit nişte lucruri care m-a pus rău de tot pe gânduri.

În România Literară scriitorul Ion Cocora face o prezentare apologetică importantului critic teatral de origine română Georges Banu. Pe Banu îl ştiam din vremea studenţiei, era deja un cunoscut om de teatru, cu câţiva ani mai mare decât mine şi la o studio fotografic de pe Bulevardul 1 Mai, acum Ion Mihalache (binemeritată denumire!) era poza lui de buletin, şi figura mi-era cunoscută.

George Banu a părăsit România în 1973 şi a plecat la o bursă în Franţa fără să se mai reîntoarcă acasă. Şi şi-a construit o carieră prestigioasă acolo. Însă şi-a justificat această carieră folosind expresia:

"Nu am rămas la Paris să citesc Scînteia şi să înjur ce se întâmpla acasă"!

Această frază m-a pleznit în obraz, ca o palmă dată cu cinism.

Adică, eu rămasul acasă, în Republica Socialistă România, devenit dependent de Europa Liberă, ascultam nişte indivizi refulaţi, care citeau Scînteia şi înjurau regimul de la Bucureşti? 
Pe acest tip de raţionament, ignoratio elenchi, cum îl analizează Marta Petreu în cartea pe care mă străduiesc să o citesc acum, respectivii îşi cam pierdeau vremea!

Sau altfel spus, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, pontifii intelectualităţii României cu asta-şi pierdeau vremea la Paris? Citindu-i pe ei, am înţeles că în primul rând şi-au sacrificat viaţa şi cariera pentru a spune adevărul despre mizeria comunistă din România. 

Adică regretatul Emil Georgescu, Nicolae Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu şi alţii incapabili de alte lucruri mai serioase şi utile stăteau la microfonul Europei Libere, BBC  sau Vocea Americii ca să-şi strepezească dinţii, înjurând marile realizări ale Iepocii de Aur şi pe Marele Cârmaci, ulterior eşuat pe un zid în 25 decembrie 1989, la Târgovişte.

Adică indivizii ăia mă întărâtau să-l înjur cvasi-zilnic pe Ceauşescu, până m-a turnat unul sau unii că exagerez cu Braşovul 1987 şi m-a luat la întrebări secretarul de partid pe institut, să nu mai dau din gură că intervin ăilalţi, adică securitatea?

Probabil că fac şi eu precum Aristotel, nişte silogisme ignoratio elenchi? Nu! nu cred raţionamentele mele sunt eronate, vocile acestor oameni în eter ne-au dat de doi bani speranţă, ne-au pregătit pentru schimbare!

Din acest motiv s-a întâmplat o revoluţie şi acei oameni nu şi-au pierdut degeaba timpul citind, în exil, Scânteia! Ei ne-au pregătit pentru schimbare, că de ea au profitat mincinoşii şi jegurile comuniste, asta este altceva.

Am prieteni care mă apostrofează pentru carnetul pecere, că, vezi Doamne am făcut studii superioare gratuit! Uită şi ei că atunci era mult mai greu să faci studii superioare, erau examene dificile de admitere, trebuia să înveţi. Acum ai acces mult mai simplu la studii superioare, fără taxe, dacă te duce mintea. În plus poţi face master sau doctorate la cele mai mari universităţi occidentale, lucru imposibil, în tinereţea mea. Nepoata mea Alexandra este un exemplu! Îşi face un doctorat în Anglia, unde s-a stabilit. 

De fapt, am participat la o selecţie la universităţi occidentale (ultima în comunism!) în anul doi, în 1969. N-am reuşit, dar nici cel care urma să plece în SUA, a plecat doar Radu Gheorghiu, bine orientat, în URSS, fără concurenţă. Prin 1971-72  a plecat într-o excursie în Occident şi s-a dus în America! Asta cu condiţiile extraordinare de a studia şi trăi în comunism! 

În rest, unii îşi amintesc doar ce era convenabil din supravieţuirea noastră în vremea lui Dej şi a lui Ceauşescu.

Eu a simţit pe propria piele toate "binefacerile comunismului", supravegherea securităţii, lipsa de hrană, cozile animalice, apa caldă care nu era dimineaţa să fac duş, era ceva apă călâie, sau mai rău inundaţiile, că uitam robinete deschise, noaptea iar dimineaţa, când tov Ceauşescu binevoia să dea drumu' la apă umpleam bucătăria de apa de care aveam nevoie, după mahmureala cu vinul de surcele, şi băuturile cu gust de coniac! 

Nu mai vorbesc de antenele gigant cu care încercam să recepţionăm bulgari, acelaşi tov ne dădea doar două ore de televizor în care se lăfăia el în toate ipostazele şi ne extermina cu sfaturile cum să rezistăm la frigul carceral din case. Ce să mai zic că-mi luau după 12 noaptea şi lumina şi nu puteam citi decât la lanternă romanele şi cărţile care-mi alinau revolta. Noroc că radioul meu era pe tranzistori, cu baterie şi nu necesita alimentare de la priză ca să aud Europa Liberă, care se auzea de la colţul străzii, cum îmi spunea colegul meu Nelu Dumitrache.

Eu nu fac niciun proces de intenţie celor care au scăpat din iadul comunist ca să se împlinească profesional!

Dar sunt etern recunoscător, celor care s-au sacrificat, citind Scânteia şi înjurându-l zilnic pe Ceauşescu, la toate posturile de radio în limba română!