Cum se potrivesc lucrurile

Da, uneori anumite lucruri par fi aranjate într-un mod care le dă o semnificaţie aparte.

Am luat astăzi dimineaţă România Literară şi m-am pus pe citit.

O iau de la ultima pagină şi apoi o parcurg în totalitate.

Şi pe pagina pe care-şi publică Sorin Lavric recenzia unei cărţi, de obicei din domeniul filosofic îmi cad ochii pe un ferpar, aflat în colţul stânga jos. Am ajuns la vârsta când şi ferparele sunt interesante. Şi numele decedatului mi-a trezit atenţia prin amintirile copilăriei.

Numele celui trecut la cele veşnice este Ştefan Iureş. Era un nume cunoscut din cărţile mele de citire şi Limba Română din clasele primare. Era unul din versificatorii din lotul condus de Mihai Beniuc, Dan Deşliu şi Eugen Jebeleanu, ca să nu uităm şi pe poetesele partidului, Maria Banuş şi Nina Cassian. Toţi închinau versuri măreţei patrii bolşevice şi partidului executant al distrugerii României. Între ei îl mai amintesc pe Victor Tulbure, A.E Baconsky şi alţii care-mi îngreţoşau amintirea cu mincinoase elogii a unei lumi care nu exista, dar de pe urma căreia profitau din plin aceşti activişti culturali. Este adevărat că unii au avut curaj ulterior şi au denunţat minciuna comunistă!

Şi volumele de versuri ale tovarăşului Iureş, absolvent al cunoscutei şcoli de activişti ai literaturii M. Eminescu erau semnificative: Urmaşii lui Roaită (1953), nu-l depistaseră încă pe agentul Siguranţei, În preajma lui Lenin (1957).   

Ei bine, cu  ce se ocupă articolul lui Sorin Lavric?   Păi era dedicat unei cărţi: Copilăria ca luptă de clasă. Este o carte care cuprinde amintirile unor copii ai aristocraţiei româneşti, boieri, burghezi, elite României interbelice. Pentru că România comunistă nu-şi propusese doar eliminarea fizică sau prin orice alte mijloace a reprezentanţilor acestei elite, ci să procedeze în mod similar şi cu progeniturile. Copii acestor burghezo-moşieri erau trataţi ca nişte paria, li se interzicea accederea spre studii superioare, sufereau din plin represiunea datorată originii nesănătoase.

Am un prieten cu 10 ani mai mare care a suportat din plin beneficiile comunismului. A fost dat afară din Liceul Brătianu (Bălcescu) din Piteşti şi mutat la cel Comercial, apoi depistat cu probleme la dosar şi eliminat de la Drept. Că ulterior a reuşit să devină medic stomatolog este o altă poveste. Vina prietenului meu era că tatăl său fusese un avocat de succes în Costeşti (şi primar liberal!) şi Piteşti, băgat la puşcărie fără nicio vină şi eliberat după doi ani de mizerie şi împilări. 

Ei bine pe aceeaşi pagină convieţuiesc două lumi opuse, a profitorilor de partid, versificatori fără niciun scrupul şi valoare şi cei care au suferit din pline „binefacerile” sistemului comunist. 

Am putut în copilărie să fac deosebirea între cărţile de citire din vremurile interbelice şi propriile cărţi. Cărţi după care studiam, pline de versuri înflăcărate dedicate lui Stalin şi pemereului, recitate cu talent şi dăruire şi de sora mea la serbările pioniereşti. Cele dinainte de 23 august 1944 era cu poezii frumoase, pasteluri de Alecsandri, poezii delicate de  Coşbuc, Topârceanu şi alţi poeţi ai naturii. 

Cum tot în revistă pe pagina a treia unde este editorialul lui Manolescu este publicată o poză din 1986 cu Nina Cassian şi ....Gabriel Liiceanu. Erau împreună, poeta avântată a partidului de la începutul anilor '50 şi candidatul de la Facultatea de Filosofie intrat între cei 3 care nu aveau dosar de cadre cu care intrai fără examen.  

Tot Lavric ia un interviu lui Mihai Sturza, fost redactor la Europa Liberă. Sturza a făcut parte din grupul de adolescenţi băgaţi la puşcărie în 1952, grup în care lideră era Mărioara Cantacuzino, fiica aviatorului Bâzu. Încă un tânăr care a suferit din plin  din cauza originii nesănătoase. În puşcărie a dat de rezistenţi, ofiţeri, burghezi şi aristocraţi şi mai ales de ţăranii adversarii colectivizării. Lipseau semnificativ muncitorii, care clasa conducătoare a Romîniei (sic!) prin elita pemereului bolşevic. Ăsta a fost norocul tatei, făcea parte din această clasă, altfel şi el ar fi înfundat puşcăria, cum l-au ameninţat securiştii, pe bază de dosar deochiat!

Cât de cinică este câteodată istoria! La un loc stau profitorii aşa zisei revoluţii din 44, când bolşevici au pus cizma pe grumazul românilor  şi victimele aceleiaşi "revoluţii"!

Iar acum criminalii şi torţionarii acelor vremuri sunt cu greu şi cu dificultăţi trimişi să dea seamă în justiţie pentru crimele comise!

Un lucru este important, mai presus de orice!

SĂ NU UITĂM!