O vizită pe platforma nucleară Piteşti

Astăzi am revenit la ICN Piteşti pentru o vizită cu câţiva studenţi de la Energetică Nucleară de la Universitatea Politehnica Bucureşti.

Peste vreo două trei săptămâni se împlinesc 40 de ani de când am făcut prima vizită la Piteşti.

Terminasem stagiul militar şi m-am transferat la ITN de la Secţia I-a al Grupul Reactor. Pe la Începutul lui iulie dimineaţa devreme, în jur de 6 dimineaţa m-am urcat în automotorul de Piteşti împreună cu Horia Ştefan, şeful Grupului Reactor. Ne-a luat o maşină şi am ajuns la Colibaşi sus pe deal, deasupra Uzinei Dacia, în pădure. Am oprit la organizarea de şantier, care se afla undeva pe stânga intrării de azi în Institut. Am parcurs aleea care există şi azi şi la capătul ei am ajuns la o groapă de vreun metru jumate adâncime, înconjurată de nişte ţăruşi. Aici va fi reactorul mi-a spus Horia Ştefan! El nu l-a mai văzut terminat, este demult în Canada!

În toamnă m-am mutat definitiv la Piteşti de la Bucureşti. Sunt mândru de originile mele ploieştene şi de excelentul Liceu, I. L. Caragiale, care era în top five pe vremea mea! Dra acum mă simt foarte piteştean, însă fără excesele de patriotisme locale pricinuite de regionalizarea care presupune o capitală în oraşul meu de baştină. 

Sediul provizoriu al ITN se afla în grajdurile moşiei lui Istrate Micescu, la Miceşti. De acolo mai aveai de mers vreo 7-8 km să ajungi la sediul institutului.

În vara lui 1975 ne-am mutat pe platformă, în prima clădire, cea a serviciilor unde eram îngrămădiţi toţi, inclusiv direcţia.

Ne-am mutat în 1976 în clădirea secţiei 3-4, unde azi se află Fabrica de Combustibil Nuclear. Atunci institutul a primit o nouă denumire care a rezistat până în 1990, Institutul de Reactori Nucleari Energetici (IRNE).  

Un moment critic pentru mine a fost în noaptea cutremurului din 1977. În hala reactorului se află vasul de aluminiu care era o construcţie de 10 m înălţime, 8 m lungime şi 5 m lăţime. Acest mamut de tablă era aşezat pe nişte capre chiar lângă groapa unde urma să fie introdus. Când am intrat a doua zi în hală caprele nu se mişcaseră decât imperceptibil, zona este bună din vedere seismic. S-a văzut şi în 1990, când a fost cutremurul de prin iunie, colegul şi amicul Mircea I. se pregătea să o rupă la fugă, ca orice bucureştean păţit din 1977! L-am liniştit spunându-i că este una din cele mai sigure clădiri din România, bara de birouri era legată de clădirea reactorului înfiptă în pământ până la -15 m şi de câteva mii de tone.

Începând din 1978 am început punerea în funcţiune a reactorilor de cercetare TRIGA cu echipa de specialişti americani.

În noiembrie 1979 în cinstea nu ştiu cărui congres al pecere s-a produs prima criticitate a reactorului TRIGA staţionar de 14 MW. Am muncit ca nebunii în săptămâna dinaintea evenimentului. Îmi amintesc cum doctorul Whittemore a dormit noapte pe nişte lăzi de materiale din hală. Echipa a fost extraordinară, şi americanii şi noi. Îmi amintesc de oamenii noştri, maistrul Balaş şi de Nicu Vişan, un mecanic senzaţional, strângea şuruburile mai bine decât cu o cheie dinamometrică, rezolva situaţii imposibile. Pentru mine a fost cea mai frumoasă perioadă profesională. Eram omul de legătură cu echipa americană, mi-am îmbunătăţit conversaţia în engleză, din faimoasa ladă de scule m-am ales cu un dicţionar Webster, o ediţie din 1953 pe hârtie de biblie. Alt prieten apropiat a devenit electronistul Ray Klapka, un tip simpatic, masiv ca toţi americanii şi cu barbă, atunci mi-am lăsat şi eu barba, pe care o am şi azi. Era veteran, marinar pe navă în Războiul din Vietnam, lucru care i-a permis să-şi facă gratuit studiile de inginer electronist. Făceam politică cu el şi îi povesteam că numărul doi în România devenise Elena C. Ca toţi americanii fără probleme şi reţineri s-a apucat să comenteze asta în casa unui coleg şi acesta m-a avertizat că dacă aud securiştii şi erau destui s-ar putea să am probleme. N-am avut!

Din 1980 am devenit operator  principal şi şef de tură la reactor şi am lucrat în ture şi de Crăciun şi de Anul Nou şi de Paşti la reactor până în 2007 când am părăsit ICN pentru ANDRAD.

Momentul cel mai dramatic a fost la cel determinat de accidentul de la Cernobîl, când aparatele ne indicau valori de 1000 de ori mai mari şi după ploaie afară era radioactivitate mai mare decât în hala reactorul care era în funcţiune. Am raportat directorului situaţia şi el mi-a zis să nu oprim reactorul. Ştiam deja de la Europa Libera de accidentul nuclear, detectat de suedezi la reactoarele lor şi am explicat că radioactivitatea mare era de afară!

Vizita de azi mi-a fost facilitată de două doamne distinse şi foarte amabile Maria Ionilă, fostă colegă de a mea de la Reactor şi de Viorica Ciocârlan, de la Fabrica de Combustibil Nuclear. 

Prima vizită a fost la fabrică. Am văzut procesul de fabricaţie complet al fascicolului de combustibil, de la praful de dioxid de uraniu la fascicolul complet gata să fie introdus în reactoarele de la Cernavodă. Ultima vizită o făcusem în 2007 cu alţi studenţi, suedezi de la Chalmers University din Goteborg.  

Pot spune că mare parte din operaţiuni s-au automatizat. Am admirat roboţii lui Gigi Dinuţă care realizează sudarea finală a creionului combustibil.  Sunt echipamente româneşti produse de rămăşiţele unităţilor de cercetare şi producţie pentru maşini unelte din Bucureşti. Uite că încă mai sunt în stare să producă echipanente la care tânjesc şi canadienii. Rata noastră de rebuturi este sub cea a concurenţei canadiene!

A fost o mare plăcere să mă revăd cu foşti amici de acolo. Viorica a avut mari probleme să mă depisteze pe listă pentru că apăream cu numele meu oficial, dar al fel de oficial toţi mă ştiu de Joe (Gioie)!

A urmat vizita la Reactor. Le-am povestit studenţilor cum funcţionează cele două zone active, am admirat consola modernizată a reactorului staţionar, dar cea de la reactorul pulsat a rămas cea originală, unde am dat o grămadă de pulsuri pentru nişte teste de iradiere iniţiate de mine şi de care sunt mândru! 

O vizită la fel de interesantă a fost la Laboratorul de Examinare Post Iradiere, moşit de amicul Liviu Tuturici. Aici am văzut celulele fierbinţi unde se fac teste ale combustibililor iradiaţi în reactorul TRIGA, dar şi nişte fascicule aduse de la Cernavodă. Am văzut şi telemanipulatoarele care manevrau probele şi se făceau măsurători dimensionale şi de grad de ardere, iar o chestie spectaculoasă a fost vederea unor secţiuni de combustibil iradiat unde se poate vedea migraţia interstiţiului combustibil teacă spre un gol central.

Pentru studenţi a fost la fel de interesantă, păcat că mai mulţi sunt ocupaţi cu restanţele!

PS Ceasul meu Swatch a suferit o călătorie în viitor după vizita pe platformă. Am observat că data o luase cu 5 zile înainte!
Probabil că au fost monitoarele  de contaminare, ora şi secunda rămânând exacte!
E o inflexiune de timp, sau o gaură de vierme acolo!