Început de vară

Aș face o precizare. Unii m-au criticat că dezbat prea multe probleme într-o postare de acest tip. Într-adevăr, eu discut despre evenimentele petrecute în săptămâna care a trecut. Este un fel de jurnal săptămânal.

Am plecat joi spre București cu trenul. Probabil că de doi ani nu am mai călătorit spre București cu trenul. Ca la început de vară este o plăcere să te uiți la câmpuri. A plouat suficient și grâul este foarte frumos, gata să dea în pârg, la fel și rapița (aia a lui Caragiale!). Porumbul și floarea soarelui s-au dezvoltat și ele. După Titu unde încep zonele grădinarilor de la Lungulețu, era multă agitație pe câmp cu tractoare și alte mijloace agricole. Am observat că sunt sisteme de irigații care arată că unii nu cerșesc ajutor de la stat, cum fac ipocriții agricoli din Vaslui care se plângeau ca la ei este secetă. Câmpurile și marginile de lan sunt roșii de la maci. Este cea mai frumoasă perioadă anului. Trenul a întârziat vreo 20 de minute. Am așteptat să mă urc în trenul de Ploiești. Era un IR de Făgăraș. Așteptăm să plece la 9.55 și nimic! Aflăm că locomotiva nu are curent, iar vreun Dorel care să fi stricat ceva? După 20 de minute pornește în fine trenul. Ajung în Gara de Vest o iau pe jos spre Bolovani la cimitirul părinților. Se face cald, prea cald după gustul meu. Și în Ploiești plouase serios noaptea, dar nu se simte. E foarte cald așa că ajungând la parcul cu Sala de Sport mă decid să iau un taxi spre Ciufulici. Este un dispecerat unde staționează taxiuri, dar zic că au ieșit din cursă. În fine dispecera îmi comandă un taxi și ajung la terasa de pe locul unde a funcționat Teatrul de Păpuși și Marionete. Taximetristul tânăr habar nu avea de acest lucru, că acolo noi în anii 50 mergeam să vedem păpușile cântând și dansând. Julian parizianul își amintea de verile sufocante din Ploiești, e la fel acum, minus mirosul de petrol și poluarea. Nu am văzut în copilărie munții Bucegi, acum pot fi văzuți de pe un loc mai înalt. Estre posibil chiar din  București! Despre petrecerea cu colegii de generație am scris. Plec spre Gara de Sud și iau primul tren spre București, este un tren particular. Întârzie și el, infrastructura feroviară e sub orice critică. Trenul este o garnitură second hand din Germania, dar arată mult mai bine decât cele numite săgeată, cumpărate în 1998 de Băsescu. Acum astea arată jalnic. În trenul particular poți să-ți iei bilet, cred că la prețul normal? În Gara de Nord sunt deschise doar trei case de bilete, sunt majoritatea tineri pentru bilete gratuite. La un cuplu de doi domni, unul pare-se străin casiera se încurcă cere ajutor nu se descurcă nici ea. Totul degenerează într-o enervare a celor de la coadă. Parcă cei angajați acolo habar n-au să producă bilete. În fine urc în trenul săgeată de Pitești. E cald, nu funcționează climatizarea, facem baie în transpirație, pute a toaletă neîngrijită. Am noroc la Titu coboară mulți și prin locuri libere lângă un gemuleț deschis. E mai bine pot să-mi întind picioarele.  Am pantofi de piele normali, n-am vrut să vin în pantofi de sport și mă chinui. Când mi-am făcut studiile în București nu era nicio diferență climatică. La fel de înăbușitor de cald vara ca la Ploiești și cu frig, crivăț iarna. Când m-am mutat la Pitești mi-am dat seama că ici e o climă mai bună, râul Argeș și dealurile din jur fac o climă mai blândă. Spre Pitești este mai bine, pot să-mi pun și sacoul. Trenul se târăște și ajung cu o juma de oră întârziere.  Aventură, mersul cu trenul în România. 

Pe drum am putut să mă delectez cu Dilema veche spre București și cu România literară spre Ploiești și retur. În Dilema veche sunt conferințele de la Oradea și acolo George Banu, Marcel Iureș și Sever Voinescu discută despre niște înscenări după Caragiale și Creangă. Caragiale este urban se simte bine și între mitocani și între burghezii cu pretenții ai epocii. Caracterele românilor nu s-au prea schimbat în ultimul secol jumătate. Ce poate fi mai caragialesc decât absurditatea retrocedării a jumătate din groapa teren sportiv de la liceul meu ce-i portă numele. Pe mijlocul acestui teren de handbal, baschet s-a pus un gard! Colegul Cristi Zamfir s-a interesat și vrea să pornească un proces de reglementare al acestei absurdități juridice. Și eu am inițiat o petiție on-line pentru blocarea retrocedărilor pentru spații și terenuri cu destinația de școli și spitale, am pus-o pe situl Parlamentului. Ce lege șchioapă și ticăloasă asta cu retrocedările. Au inițiat-om niște fraieri de la PNȚCD, care sperau să le fie retrocedate țăranilor pământurile și uneltele agricole. Ce păcăleală! Tăriceanu a îmbunătățit-o favorizând mafia imobiliară și acum se pot retroceda bunuri publice cum sunt spitale, școli sau parcuri publice. Plus această escrocherie că acești rechini pot cumpăra drepturi de proprietate și cu corupția din justiție pun laba pe locuri la care nu visau să aibă drept. Mai dă iama justiția din  când în când și unii ajung la răcoare cum s-a întâmplat cu un avocat liberal de mare perspectivă, dar prost și lacom.

Am terminat de văzut noul serial inspirat de romanele polițiste Bosch, numit Bosch Legacy - Moștenirea lui Bosch. Bosch era un polițist din Los Angeles, ajuns acum detectiv particular. Bosch rezolvă o moștenire a unui miliardar. El avusese o legătură cu o tânără latino. Bosch descoperă că a avut un fiu din  această legătură, care moare însă în Vietnam în 1972! Dar fiul a avut o legătură cu o jurnalistă latino din care a rezultat o fiică, ajuns acum matură și cu un fiu de 14 ani. El este împiedicat în cercetări de directorul executiv al firmei de miliarde de dolari. Pune o asasină plătită să o execute pe moștenitoare și fiu. Bosch  o atrage într-o capcană și o execută.

Am terminat romanul Spook Street - Strada spionilor a lui Mick Herron. El a inspirat serialul britanic Slow Horses. Am reușit să fac rost de cam toate romanele din seria Slow Horses. Mick Herron are boala să scrie artistic, să folosească cuvinte rare. Modelul lui este John Le Carre. Carre era un mare scriitor, nu cred că Herron are anvergura acestuia. Am citit o traducere mizerabilă a unui roman de Le Carre, care părea făcut cu Google, când acesta nu exista încă! Traducătorul știa cred că mai puțină engleză ca mine. Așa că prefer originalul, chiar dacă truda este mai mare.

Azi dimineața am trăit pe viu mizeria bătrâneții. Am mers în parcul de la Finanțe unde fac mișcare pe aparatele de acolo. Am revăzut o doamnă cu cățelul pe care nu o mai văzusem demult. Am intrat în vorbă, că stătea pe o bancă din incintă. Doamna nu se simțea de loc bine și mi-a mărturisit că cățelul pe care-l plimba o dărâmase și căzuse. Am întrebat-o de ce nu sună fiica care-i plimbase anterior cățelul. Are două fiice și ambele plecate în excursie în străinătate. Cum au putut să o lase singură, fiind anterior foarte bolnavă? Am ajutat-o să treacă strada, am condus-o până la lift și mi-a spus că se descurcă de acolo. Mă gândesc cu tristețe că poate am să ajung și eu în situația asta. Nu sunt nici eu foarte departe. 

Vine vara!