Dragii mei securişti

Acest titlu parafrazează titlul ultimei cărţi a lui Gabriel Liiceanu. Am urmărit aseară interviul de la Digi24 şi aceasta mi-a trezit pofta să scriu şi eu ceva. Cartea pe care a scris-o Liiceanu a apărut după ce a consultat propriul său dosar de securitate la CNSAS. Acolo a descoperit că unul din foştii colegi, cu funcţie importantă, redactor şef, pe care l-a preluat cu Editura Politică în 1990 şi a transformat-o Editura Humanitas era turnătorul lui principal. Acolo a aflat că a fost din 1971 sub ochii scrutători ai securităţii. Securitatea folosea un enorm aparat ca să-l urmărească pe el, familia, dar mai ales pe Constantin Noica şi pe Andrei Pleşu când se aflau la Păltiniş. Într-un fel nu mă miră, aici rezidă caracterul represiv al securităţii. Pe ei îi preocupau intelectualii, şi cum Liiceanu şi Pleşu se învârteau în jurul lui Noica, personaj de prestigiu şi important în ochii securităţii, pe care Ceauşescu dorea să-l folosească ca agent de influenţă în străinătate, în cadrul emigraţiei.

Citindu-şi dosarul Gabriel Liiceanu s-a simţit violat, pentru că securitatea intra cu bocancii în intimitatea oamenilor. Totuşi, Liiceanu era violat fără să simtă explicit, de la distanţă, din biroul maiorului Pătrulescu.

Şi acum intervin opiniile mele, dacă Liiceanu era violat ca şi cum ar fi fost tranchilizat, eu şi colegii mei simţeam clar violul, din contactul direct şi nemijlocit cu oamenii securităţii. Securistul de întreprindere era omniprezent, dădeai de el când voiai şi mai ales când nu voiai. 

Din 1975 am început colaborarea cu americanii care construiau reactorul de cercetări de la Piteşti. Din acest motiv am intrat în atenţia securităţii. Eram pe şantierul reactorului, care se afla în faza de construcţie. Eram abordat mereu de maiorul B. care mă pisa cu întrebări privind sudura tancului de aluminiu în care se afla reactorul. Omul avea un informator privind probleme de sudură pe un maistru constructor care suda fier beton, nicio legătură cu problemele cu tancul de aluminiu. Nu avea nicio idee de cunoştinţe  tehnice de bază şi degeaba îi dădeam explicaţii, nu înţelegea nimic. De fapt pe el îl preocupa să depisteze sabotori. Oricare nepriceput de muncitor pute fi un fel de sabotor. Astea însă era nimic pe lângă faptul că intra cu bocancii în viaţa mea intimă, mă sfătuia să nu mă încurc cu cutare care avea dosar prost, deci aveam restricţii de amor şi apoi şi de faptul că am frecventat Biblioteca Americană, asta era o mare crimă. De fapt securiştii recrutau turnători, mai ales muncitori, dar şi universitari. Cu muncitorii erau foarte duri îi şantajau direct, unii care erau hoţi şi furau piese şi echipamente americane aveau impunitate, până când am ameninţat că fdacă se mai fură nu mai avem cum să punem în funcţiune reactorul. Dar pe securişti nu-i interesau chestiunile tehnice, erau interesaţi de amantlâcuri, eram mulţi oameni tineri atunci, ochii văd, inima cere şi libidinoşilor le plăcea să ştie toate combinaţiile, muncitoare frumoase şi nurlii cu cercetători serioşi, motiv de şantaj ulterior. Cu inginerii şi fizicienii erau mai precauţi, te periau, nu te presau direct, în faţa ta îţi denigrau prietenii şi aşteptau să fii de acord cu ei. Opiniile despre ceilalţi erau murdare şi ticăloase. Vorbind de viol, o discuţie cu securiştii te murdărea, simţeam nevoia să mă spăl după ce aveam de a face cu ei. 

Despre americanii cu care lucram nu-i pre interesau, am avut o discuţie cu securiştii cam după invazia de către sovietici a Afganistanului, şi după ce mi-au servit o gogoaşă cretină m-au întrebat care este părerea americanilor despre invazie, de unde am dedus că iubirile faţă de vechii colegi kaghebiştii nu s-au uitat. Nu prea cred că îi ascultau, cred că nu prea aveau specialişti pentru ăştia, probabil că se concentrau pe cei de la ambasade. Pe la sfârşitul anilor '90 dr. Whittemore, şeful punerii în funcţiune şi un mare savant cu studii la Harvard a revenit în România la o conferinţă. L-am întrebat de ce nu-i surprindea când securistul se plimba ca vodă prin lobodă prin hala reactorului. Mi-a spus că ştiau că-i securist şi fuseseră instruiţi să nu întrebe de el! De altfel nici noi nu i-am declinat identitatea. Că unii erau turnători asta era clar, eu bănuiesc că unii au fost chiar ofiţeri acoperiţi dintre colegi. Făceam politică cu Ray Klapka, un simpatic electronist, cu studii de GI Bill, studii gratuite de inginerie după campania in Vietnam. Îi explicam cum Leana Ceauşescu a ajuns al doilea om în stat şi altele de Europa Liberă. Într-o zi un coleg muncitor mi-a atras atenţia că Ray, care se împrietenise cu el, le povestea despre chestiunile politice pe care i le povestisem. Exista totuşi o solidaritate între oameni în faţa dictaturii. Aşa că a trebuit să-i explic lui Ray să-şi ţină gura, că nu-i în SUA.  De pe urma relaţiei cu teamul american m-am ales cu un cadou o pereche de Levi's, care nu a trezit interesul securist şi cu un dicţionar Webster, cu hârtie de biblie, unde îmi verific pronunţia unor cuvinte. 

Securiştii erau foarte prompţi la diferite chestii. Am avut o dispută tehnică purtată cu voce ridicată cu alţi colegi şi imediat a sosit securistul, anunţat de turnători. Aveam dreptate în problemă şi treaba s-a rezolvat, dar a trebuit să ţip la unii!

Era clar că dosarul meu este cu probleme, nu ma putut călătorii în străinătate în interes de serviciu decât în ţări comuniste, în URSS şi în Cehoslovacia, unde visam că avionul va fi deturnat la Viena. N-a fost! Problema cu dosarele era adevărată, colegul Victor Raica, avea un dosar şi mai complicat, nu a putut merge la Olimpiada de al Tokio, fiind campion naţional la sprint la 200 m. A fost şi el în Cehoslovacia odată, nu i-au dat drumul în America. 

Am primit vizita acasă a securistului colonel B., urmaşul maiorului pe la mijlocul anilor 80, când un coleg şi prieten a defectat în Lumea Liberă (formula Europei Libere).  A trebuit să mă îmbrac, era sâmbătă şi abia sosisem acasă. M-a întrebat dacă am cafea, i-am zis că am nişte nechezol, pe care l-a refuzat. El fuma Kent, eu Carpaţi şi nu a catadicsit să-mi ofere o ţigară. M-a descusut dacă ştiam de fuga amicului, habar nu aveam şi m-a lăsat în pace. 

Ultima poveste cu securitatea a avut loc pe la începutul lui '88. Am fost chemat de secretarul de partid, devenisem membru, care m-a avertizat că prea dau cu gura despre Braşov 15 noiembrie, mă turnase cineva. După Revoluţie acesta mi-a explicat că treaba venise de la Securitate. Nu m-am dezvăţat, dar probabil nervii mei erau consideraţi benigni, periculos erai dacă luai atitudini publice deschise. 

Revenind la cartea lui Liiceanu, adevărata faţă şi patriotismul securităţii se vedea din faptul că o liotă întreagă urmărea pe câte un intelectual umanist, se cheltuia resurse enorme ca aceştia să nu se fie urmăriţi ca să nu se revolte.   Conta mult mai mult ideologicul şi minciunile comuniste şi dacă le denunţai sufereai toate represiunile fizice şi psihologice.

A fost o instituţie scelerată şi ticăloasă, acţiona în umbră şi a lăsat balele otrăvitoare din dosarele sale, măcar la partid treburile erau la lumină. Cine spune azi că povestea asta cu securiştii şi turnătorii este nesemnificativă este un mare dobitoc!

Şi o completare....

După Revoluţie, colonelul B., fostul maior a venit la institut să ia tehnica operativă, adică staţia de ascultare şi audio casetele  înregistrate în care ne supravegheau.

Pe colonelul B., ultimul securist, care a încercat să închida staţia de transmisie prin difuzoare în secţii, care tocmai transmitea zisele lui Mircea Dinescu în 22 decembrie 1989, astăzi este un prosper pensionar, şi trăgător cu urechea. Îl întâlnesc pe stradă, mă fac că nu-l văd, îl evit şi privirea lui mă murdăreşte!