Congresul PNŢCD

Aflu din presă că ieri 2 noiembrie a avut loc Congresul PNŢCD.

De acest partid se leagă începuturile mele politice post-decembriste. Imediat după 22 Decembrie, mă gândeam că este necesară revenirea la viaţa politică interbelică, cele două mari partide istorice cum le spuneau comuniştii, după '44 fuseseră martirizate prin interzicere, prigoană, puşcărie şi exterminare fizică.

Gândul meu s-a îndreptat spre liberali, dar destinul a făcut ca primul partid apărut pe la începutul lui ianuarie 1990 în Piteşti să fie PNŢCD, ieşit din vechiul PNŢ. Am fost atras de către cineva şi aşa m-am înscris în acest partid cred că între 5 şi 10 ianuarie 1990! Chiar am trimis o scrisoare către Coposu (scriindu-i greşit numele!) în care-mi expuneam părerile mele politice. Decizia a fost determinată şi de lecturile mele de istorie recentă care apăreau în Editura Politică şi de latura mea ardeleană maternă. Am participat cu entuziasm inagurarea sediului în vila ocupată de fostul prim secretar Zamfir. Destul de rapid am fost dezamăgit calitatea membrilor, nu-mi plăcea că unii pozau în deţinuţi politici, dar se pare că delictele erau economice, nu ştiu dacă asta era echivalent, în vremurile comunismului? Cu toate că am avut iniţial ciocniri cu şeful judeţean al PNŢCD Argeş, profesorul de educaţie fizică Iuliu Nicolescu am devenit foarte apropiaţi, atunci când acesta şi-a dat seama că nu aveam cine ştie ce interes de ciolan. De fapt era o competiţie în acest partid pentru un ciolan inexistent sau foarte vag, în condiţiile în care răsunetul iniţial al acestui partid era vag,  diabolizat de kriptocomunişti drept al moşierilor resentimentari, care vor pe membrii pecere la puşcărie!

La centru, în Bucureşti  am avut acces la singurul lider disponibil, de care auzisem la Europa Liberă, inginerul Ion Puiu, care îndeplinea funcţia de Secretar General al partidului. El a intrat în conflict cu Coposu şi Ion Diaconescu şi a fost exclus. 
Culmea că Iuliu Nicolescu îi devenise apropiat lui Puiu şi a participat la fracţiunea acestuia fiind exclus, finalmente. Aşa am păţit şi eu, mă excludeau unii care deveneau majoritari. Era patima PNŢCD de a-şi exclude membrii cu alte păreri. Dezamăgirea cea mai mare a fost când l-am abordat pe Ion Diaconescu, care nu m-a ascultat, privea prin mine ca prin sticlă.

Multe aventuri am avut atunci, era un profesor care habar n-avea de istorie şi făceam manifeste în care pecereul asuprea pe români de prin 42-43!!!!!

Cu excluderi şi fără m-am depărtat de PNŢCD pe la începutul lui 1991, atunci când a apărut Alianţa Civică. Am participat la Congresul de înfiinţare al PAC, condus de Nicolae Manolescu. şi astfel în ocombrie 1991 am demisionat din PNŢCD şi m-am înscris în PAC. De profesorul Iuliu Nicolescu m-am îndepărtat, am înţeles că a făcu Teologia şi că a ajuns preot.

Acolo, la PAC m-am muncit pentru partidul nou creat din postura de şef adjunct, am fost vicepreşedinte până la fuziunea cu PNL din 1998. Cel mai dificil era să formezi organizaţii la ţară. Într-un fel eram norocoşi, pentru că numele lui Manolescu avea succes mai ales la profesori şi intelectuali, în general.   Ajunsesem să avem 20-30 de organizaţii în judeţ şi munca de teren mi-a dat ocazia să cunosc judeţul de sud la nord. Cred că Manolescu nu a avut un mare talent de şef de partid, vocaţia sa era să fie preşedinte de ţară, dar n-a fost să fie! A intrat în conflict cu şefii ţărănişti şi a ieşit din Convenţia Democratică exact când se contura victoria forţelor reformiste din România. A candidat în 1996 la preşedinţie cu un rezultat catastrofal. Lumea ştia unde trebuie să meargă voturile, la Constantinescu! După victoria CDR din 1996 şi insuccesul alianţei cu PNLAT s-a organizat o adunare a PAC la nivel executiv pe ţară. Am participat din partea Argeşului şi am luat cuvântul şi am cerut fuziunea imediată cu PNL. Am fost singurul din cei 15 vorbitori pentru această acţiune, ceilalţi au spus să pregetăm. Viitorul mi-a dat dreptate şi în martie 1998 am fuzionat cu PNL.

Am profitat şi eu de urma militantismului politic, cum îmi reproşează unii, ajungând director tehnic la ANDRAD, dar mai mult din cauza pregătirii profesionale şi unei conjucturi favorabile, fiind preferat de preşedintele acestei agenţii specializate din domeniul nuclear. Totul s-a terminat lamentabil prin fuziunea cu Agenţia Nucleară în vremea PDL, partidul care a politizat totul în administraţia publică, mai rău ca precedentele partide, model care se păstrează cu pregnanţă şi azi cu USL.  ANDR, cum se numeşte azi este o umbră a ANDRAD.

Cât despre PNŢCD, el a murit într-un fel cu dispariţia lui Coposu. Pe valul entuziasmului popular al schimbării au ajuns la putere în 1996, cu preşedinte Constantinescu şi prim  ministru Ciorbea. Dar politicile de cadre şi nepriceperea lui Ion Diaconescu, incapacitatea  de a furniza miniştri competenţi au erodat prestigiul acestui partid. Îmi reamintesc cum un deputat ţărănist îşi prezenta colegii ca fiind fii unor militanţi ţărănişti interbelici, un fel de filmul Nepoţii gornistului, varianta PNŢCD! Erorile din 2000 cu rămânerea sub forma unei alianţe care se situa cu puţin peste 5%, în condiţiile în care aceasta trebuia să obţină peste 10% au scos PNŢCD de pe scena parlamentară şi din prim planul politic al României. Luptele fracţioniste au continuat au fost diverşi lideri al conducerea lui incapabili să-l scoată din letargie, precum Ciorbea, Andrei Marga şi alţii.

PNŢCD a eşuat ajungând pe mâna unor veleitari şi oportunişti politici, precum este acum aviatorul politic şi impostorul pitic isteric Aurelian Pavelescu (când îi aud prenumele mă gândesc la bietul Andreescu, mare cântăreţ, un Tom Jones local!). Faptul că încearcă să se resusciteze cu un Vlad Moisescu, controversat liberal, plecat de acolo cu scandal, la fel ca altă liberală, Diana Tuşa şi alţii nu ştiu dacă va avea vreun efect!

Este trist că PNŢCD s-a asociat cu PDL, partid al lui Băsescu, vinovat şi el foarte tare de compromiterea PNŢCD în perioada guvernării CDR.  

Dacă s-ar debarasa de impostori şi veleitari, PNŢCD ar putea reveni în prim planul politic, dar pentru asta este nevoie de lideri convingători, nu de eminenţe cenuşii precum Moisescu.

Atunci poate, creştin democraţia ar avea o şansă în România!