Am observat cu
satisfacţie că blogul meu a ajuns pe meleaguri americane şi am reacţii,
inclusiv de la Basarab Nicolescu privind aniversarea liceului la împlinirea
vârstei de 150 de ani.
Liceul a fost
înfiinţat în 1864 de Alexandru Ioan Cuza ca gimnaziu de băieţi.
Problema cu sediul
liceului meu este într-adevăr controversată.
Se pare că primul
sediu al liceului a fost în clădirea care adăposteşte azi Muzeul de Istorie al
Judeţului Prahova. Îmi aduc aminte că în vremea liceului am ajuns acolo unde
funcţiona încă liceul nr.6, care s-a mutat ulterior în Nord şi a primit numele
de Dobrogeanu Gherea.
Apoi s-a construit pe
bulevardul central al Ploieştiului sediul monumental al Liceului Sfinţii Petru şi Pavel.
Am primit un link care are o poză a acestei clădiri.
Am înţeles că liceul
avea cea mai frumoasă sală de spectacole din Ploieşti.
Clădirea a suferit
foarte greu de la bombardamentele americane din aprilie 1944. Exact faţada a
fost distrusă.
Cât eram copil şi
mergeam la Biserica Parohiei Sfântul Gheorghe aflată zid în zid cu liceul şi
între zidurile bisericii şi ale liceului se aflau aruncate statuile Sfinţilor
Petru şi Pavel care mie îmi creau fiori.
Liceul s-a retras la
ţară în împrejurimile Ploieştiului. Apoi a revenit în toamna lui 1944 în
localul Liceului Comercial de pe Oilor şi a rămas în această clădire până azi.
Liceul în perioada
comunistă a reuşit să primească denumirea de Liceul Ion Luca Caragiale în 1952 la 100 de ani de la naşterea
scriitorului care a studiat la acest liceu.
Ce s-a întâmplat cu
clăirea liceului Sfinţii Petru şi Pavel?
A fost refăcută
faţada la începutul anilor 1950 în stilul sovietic. Eu îmi reamintesc că
această clădirea a adăpostit liceul industrial de chimie când eram destul de
mic. Aflu acum că Liceul A. Toma s-a înfiinţat în această clădire, şi din 1974
a primit numele actual de Mihai Viteazu. Această denumire o avea liceul nr. 3
din spatele bulevardului, ulterior devenit Liceul Pedagogic.
Eram nelămurit prin
vremea liceului că absolvenţii în vârstă ai liceului meu se întâlneau pe
bulevard în faţa liceului A.Toma. Apoi m-am lămurit cu istoria zbuciumată a
sediilor liceului I.L.Caragiale, continuatorul tradiţiei primului liceu de
băieţi din Ploieşti Sfinţii Petru şi Pavel.
Asta despre clădirile
liceului meu.
Am intrat prin examen
în clasa a VIII-a la Şcoala Medie I. L. Caragiale în 1963. Am fost repartizat
la clasa a VIII-a F care era situată la subsol şi era foarte mare avea vreo 40
de locuri în bănci dacă nu mai mult, asta mi-a reamintit-o prietenul Cristi
Zamfir. Aici îmi reamintesc de emoţia trăită de asasinarea lui John Kennedy.
Dintre colegi mi-l
reamintesc pe Vasile Georgescu cu care am fost şi coleg de bancă. Altă amintire
se leagă de prima oră de matematică unde tocmai venise în Ploieşti profesorul
Onofraş. Cred că fiind fumător înrăit cred că fuma şi-n timpul orelor. La prima
oră ne-a dat un extemporal cu o fracţie complicată. Am luat nota 4 şi mi-aduc
aminte că ne miştocărea dând drumul foi ca unui avion de hârtie. Nota asta m-a
ambiţionat foarte tare şi am devenit cel mai bun la matematică. Onofraş a
plecat şi a venit tânărul profesor Lungulescu care se mândrea cu mine. Şansa
mea a fost că limba străină a doua studiată era engleza, exotică pe la
începutul anilor 60, prima fiind evident rusa. Asta m-a dus în clasa a X-a la
real la clasa aristocraţiei liceului, a X-a A, unde erau olimpicii la
matematică, dar şi la literatură. Aici predau cei mai buni profesori ai
liceului. La Matematică era Profesorul Ion Grigore, la Literatura Română era
doamna Natalia Boncu, care era şi dirigintă. La Istorie era Nicolae Simache, la
Chimie era Doamna Profesoară Olga Petrescu, renumita Molecula, autoare de
manuale de chimie pentru liceu. La Engleză o aveam pe Doamna Sicoe şi la Fizică
pe Covaci care ulterior a emigrat.
Amintirea cea mai vie
a vieţii mele de licean este cea de la o oră de Istorie. Eu ca să nu fac
prostii şi nerozii specifice vârstei, citeam pe furiş cărţi, în special
poliţiste. Colegul meu de bancă Adrian State, se înghiontea cu un alt
coleg. Simache vede cu coada ochiului îmbrânceala şi îl identifică pe Adrian şi
pe mine ca cei neastâmpăraţi şi ne dă afară din clasă! Eu stupefiat de decizie
trecând prin faţa catedrei mi-am dat cu palm în cap surprins de decizia
profesorului. Am ieşit şi m-am retras ca toţi elevi supăraţi la veceurile
liceului. Un coleg a venit să mă extragă de acolo şi să mă aducă înapoi în
clasă. Simache mă ia în primire şi-mi spune: "când te-am văzut aşa
de disperat m-am gândit că poate vrei să te sinucizi?" Şi ne trimite la
Doamna Directoare Aspasia Vasiliu. Asta chiar m-a umplut de disperare, îi zic
lui Adrian dacă îmi anunţă părinţii o să o încurc şi mă aleg cu o corecţie de
la tata. Ajungem în faţa Doamnei Directoare, o persoană foarte severă şi
impunătoare. Şi Doamna Vasiliu a zis cum ne-a văzut: " ia să vedem ce aţi
făcut la Olimpiada de Matematică?" Şi amândoi luasem punctaj maxim! Este
adevărat că la faza locală, pe oraş. Mă împiedicam însă mereu la Etapa
Regională. Aşa că s-a înmuiat şi ne-a lăsat în pace. Da, eram cei mai buni la
Matematică, Adrian State, Cristi Zamfir şi cu mine. Uite că Matematica m-a scos
din necaz!
Dar nu numai
Matematica era de bază, prin Doamna Boncu Literatura Română era privilegiată.
Aici era maestru Dan Călinescu. Dan a scris în loc de subiectul de la Olimpiada
de Literatură despre cronicari o poezie ad-hoc despre cronicari care a avut
mare succes la profesorii inteligenţi, dar a fost respinsă de profesorii rigizi
şi fără har. Unii ar fi dorit să-l promoveze, dar o majoritate obtuză l-a
respins.
Cu Doamna Boncu am
studiat clasicii, pe Eminescu l-am dezbătut cam un trimestru. Ştiu că ne-a pus
să citim Apus de Soare şi toţi au râs de mine că am pronunţat prescurtarea IPS
în loc de Înalt Prea Sfinţitul pentru Mitropolit. Doamna Boncu era poetă
simbolistă şi cred că ne-a recitat şi poezii de ale ei. Apoi cel mai incitant a
fost studiul literaturii române interbelice, l-am descoperit pe Camil Petrescu,
îmi plăcea şi Cezar Petrescu şi mai ales Liviu Rebreanu. Scriitorul care m-a
marcat cel mai puternic a fost Marin Preda cu Moromeţii, pentru că îmi amintea de
copilăria muntenească paternă de la Aluniş, Prahova. Un subiect larg dezbătut a
fost refuzul blamabil din punctul de vedere al profesoarei a premiului Nobel în
1964. Cred că tot atunci l-am descoperit pe Franz Kafka.
Am căpătat cunoştinţe
extrem de solide din liceu, care mi-au format personalitatea şi datorită
acestor profesori excepţionali.
Liceul m-a făcut om!
...apoi neom te-a facut politica...
RăspundețiȘtergereAbsolventii parasesc liceul cu amintiri despre profesori, colegi, intimplari etc dar ramin cu un atasament si fata de localul scolii cu imaginea claselor in care s-au format sau in care au fost si nastrusnici cum ne numea un profesor. Dar continuitatea istorica a scolii este asigurata de colectivul de cadre didactice care asigura pastrarea spiritului scolii respective, a unei traditii in rigoare, exigenta si competenta in asa fel incit indiferent de localul in care un liceu functioneaza vremelnic spiritul, rigoarea , exigenta si competenta se pstreaza. Istoria liceului in fapt este istoria corpului profesoral si a promotiilor de absolventi indiferent de locatia in care si-a desfasurat activitatea. Eu imi amintesc ca prin anii1957....1960 tot in cladirea de pe str Oilor functiona si liceul nr. 2 care apoi s-a numit A. Toma si care mai tirziu s-a mutat pe bulevard si care astazi se numaste Mihai Viteazul.d
RăspundețiȘtergere