Jurnal de duminică 25 noiembrie 2018

Este duminică dimineaţa şi am poftă de scris.

De fapt pofta asta mi-a trezit-o cartea pe care am luat-o de la Biblioteca Judeţeană. Ieri am comemorat dispariţia acum 91 de ani a lui Ionel I C Brătianu.

Am fost şi la Florica la Biserica Sfântul Ion unde se află necropola Brătienilor. Şi după aceea am avut o conferinţă chiar la Biblioteca Judeţeană unde Vlad Nistor a vorbit despre personalitatea lui Ionel I C Brătianu.

Că tot ieri am revăzut seara Moromeţii 2, unde Nicolae Moromete, scriitor în devenire, după Stere Gulea participă la Manifestaţia de 8 Noiembrie 1945 în onoarea Regelui Mihai, manifestaţie violentată de bandele comuniste, cam în stilul din 10maugust, care deturnează sensul ei după cum apare într-un  jurnal de actualităţi cinematografice cum că ar fi fost o manifestare  ţărănist brătienistă!

Am profitat de ocazie şi am luat cartea cu care începe trilogia Gabrielei Adameşteanu, Drumul egal al fiecărei zile care se termină cu ultimul roman lansat şi al Piteşti Fontana di Trevi.

Sunt surprins că nu am citit-o atunci, se pare că ecourile ei nu au fost prea mari prin România Literară pe care o cumpăram săptămânal.

Am citit şi cartea îmi place, pentru că Gabriela Adameşteanu scrie bine şi natural fără sforţări. În plus este interesant, pentru că este şi autobiografică, autoarea a copilărit şi şi-a finalizat studiile preuniversitare la Piteşti. Şi eu locuiesc de 44 de ani în acest oraş, dar nu l-am cum era în descrierea doamnei Adameşteanu, un târg amărât, cu un bulevard care străbate oraşul de la est la vest şi unul perpendicular Calea Bucureşti, care atunci era pietruită şi bordată de salcâmi, înlocuiţi acum de tei.

Da, Piteşti era un târg minor şi puţin important, fiind doar capitală de judeţ şi ulterior de regiune, economic producea doar tananţi.

El se dezvoltă exploziv după 1965, din motive de nostalgii ale lui Ceauşescu. Eu l-am prins în 1974 în plină dezvoltare. De atunci s-au dezvoltat şi au crescut cartiere noi, care nu existau în trecut, de exemplu cartierul Prundu de la ieşirea spre autostradă şi Combinatul Petrochimic.

Oraşul şi-a pierdut personalitatea sa de oraş de târgoveţi şi negustori. Strada Mare a fost dărâmată, împreună cu Halele şi s-au construit doar blocuri urâte.  Au rămas doar nişte clădiri publice precum Administraţia Financiară (acum Primăria), Primăria, acum Galerie de Artă, Sediul Curţii de Apel, sau interbelicul Cerc Militar clădireaart Deco. Fostul restaurant Argeş este acum magazinul Zara, iar clădirea din stânga lui, a devenit cea mai de succes cârciumă sau pub cum îi zicem mai nou.

De fapt toate vechile clădiri, case de negustori şi notabilităţi care nu au fost supuse tăvălugului demolator au devenit cârciumi de succes, pline cu poze din interbelic, idee de fapt lansată în Piteşti de amicul Iulian, care a avut o experienţă meteorică în ale cârciumărelii.

 Şi restructurarea urbană de după 89. Longevivul primar Pendiuc a refăcut Strada Mare după nişte idei proaste, dar care l-au îmbogăţit se pare. Fostul Magazin Trivale a fost restilizat devenind Mall, în schimb urâţenia exteriorul s-a transmis la clădirea Bibliotecii Judeţene, extrem  de urâtă în exterior. Repet acest adjectiv pentru că din păcate acesta este atributul acestui oraş pitit între dealuri.

Oraşul şi-a pierdut personalitatea fiind văduvit de aceste case negustoreşti care-l defineau. De acest defect suferă cam toate oraşele din Vechiul Regat. Poate doar Craiova, capitala Băniei Olteniei şi Iaşul Capitala Moldovei să mai reţină ceva personalitate. În schimb celelalte, inclusiv Ploieştiul natal şi-au pierdut personalitatea prin blocurile urâte construite în anii comunismului.

Bucureştiul este altceva merită o analiză separată.

Oraşul Piteşti a crescut, dar domină stilul de mahala. Din păcate aportul de inteligenţă adus de Institutul de Reactori Nucleari Energetici, institutul de cercetări unde am lucrat, nu a lăsat amprente pe stilul şi viaţa oraşului.

Nu este  masă critică de clasă medie,  cu toate că a apărut între timp şi filarmonica şi se mai organizează evenimente culturale, la Biblioteca Judeţeană, sau există proiectul cultural Serile Lipatti.

În schimb situaţia este complet diferită în Transilvania. Cum scria şi Adina Popescu în Dilema veche, trecând în Ardeal lucrurile se schimbă şi în comportamentul oamenilor.

Clujul este oraşul capitală a Ardealului în care totul se învârte în jurul Universităţilor, Babeş-Bolyai, Medicina, sau Universitatea Tehnică. 

La fel Sibiul poartă puternica amprentă germanică dată de saşi emigraţi între timp, dar a rămas o mare atracţie turistică şi prin Festivalul de Teatru al lui Constantin Chiriac. 

Timişoara aspiră la titlul de mică Vienă, prin arhitectură, viaţă culturală şi economică, iar Oradea îşi valorifică moştenirea de arhitectură Jugend Stil. 

Acum am o ofertă de cărţi consistentă, romanele Gabrielei Adameşteanu, mai am şi Jurnalele lui Vintilă Horia. Am început deja să citesc din Turnul şi Piaţa, ultima carte a istoricului Niall Fergusson, dedicat istoriei reţelelor informale, cu exemplul Masoneriei. Curios, am căutat pe Wikipedia biografia lui Fergsson şi am constatat că are multe idei controversate şi în răspăr. Una care a enervat pe mulţi priveşte Primul Război Mondial în care nu Germania este de vină şi că Imperiul Britanic ar fi trebuit să rămână neutru şi să se conserve în forma de la începutul secolului XX, care nu ar fi permis ca SUA să fie ce este azi! 

Iar în Dilema veche am găsit ca de obicei lucruri interesante. Aflu că în evidenţele contabile Canalul Dunăre Marea Neagră apare încă neterminat! Un foarte bun şi inteligent eseu al unei eleve de liceu bucureştean care dă dovadă de maturitate intelectuală deosebită. Dosarul săptămânal dedicat păcii mi s-a părut cam prea abstract şi filosofic.

În plus am de văzut un serial de spionaj franţuzesc  Un bureau de legendes, deosebit de tipicul american, unde predomină acţiunea.

Am multe de făcut şi timp puţin!