Jurnal de Undrea 2018

Ieri am asistat la o iniţiativă a Organizaţiei de Femei Liberale Piteşti, condusă de tânăra şi întrepida Flavia Ghiţu, cu sprijinul doamnei Anca Barbu, şefa judeţeană a aceloraşi liberale. 

Evenimentul a constat în evocarea figurii Piei Brătianu, soţia revoluţionarului şi omului de stat român I. C. Brătianu, supranumită şi Bunica României Mari.

Da, această femeie excepţională a trăit momentul 1918, realizat de fiul ei Ionel I. C. Brătianu, ctitorul României Mari. 

Anunţarea pe Facebook a evenimentului a trezit remarci pline de frustrare şi răutate, dar aşa-i pe FB, ca să nu zic în tenis, citându-l pe Caragiu,

Plăcută surpriză a fost conferenţiara, doamna Luminiţa Dogioiu, profesoară de Istorie la Colegiul Zinca Golescu. Nu numai că a evocat figura Piei Brătianu, dar ne-a prezentat condiţia femeii românce din aristocraţia românească, boierimea de la finalul secolul XIX şi începutul secolului XX. Erau femei cultivate care au depăşit condiţia de femeie din spatele unui bărbat, au avut curajul studiilor universitare şi a unei cariere, sincronizându-se cu mişcarea sufragetelor occidentale. Ce m-a impresionat plăcut este că, într-o discuţie ulterioară, doamna profesoară şi-a exprimat admiraţia faţă de elevii săi, care sunt mult mai dezinvolţi şi pregătiţi să facă faţă dezideratelor societăţii de azi. Este adevărat că elevii de la Zinca Golescu sunt elevi al unei şcoli de elită, dar cele spuse îmi dă speranţe. 

Şi acum ceva despre oraş. Este interesant că cele două licee de elită piteştene se află pe aceeaşi stradă, sau oricum în prelungire străzilor Armand Călinescu Colegiul I.C Brătianu şi pe Egalităţii Colegiul Zinca Golescu. Asta comparativ cu Ploieştiul natal unde cele două licee în competiţie, I. L. Caragiale  şi Mihai Viteazul se află în zone geografic diferite, ultimul pe Bulevard moştenind clădirea Liceului Sfinţii Petru şi Pavel, distrus la bombardamentul american din 1944, cu faţada refăcută în stil sovietic în anii 50. Caragiale a preluat monumentala clădirea a Liceului Comercial din Ploieşti de pe Oilor. 

Că am făcut referinţă la aceste oraşe, vreau să consemnez reacţia supărată a soţiei mele Adriana când am spus că Piteşti este un oraş urât şi mi-a şi replicat foarte pasional. 

Păi acum gândindu-mă la comparaţie, Ploieştiul iese mult mai rău. Centrul Ploieştiului a fost distrus în acelaşi bombardament, sau unul ulterior, singurele clădiri reprezentative supravieţuind azi sunt Palatul de Justiţie şi Halele, printre puţine clădiri Art Deco în stil american, precum Palatul Telefoanelor din Bucureşti. De bine de rău în Piteşti au mai supravieţuit câteva clădire administrative, dar ambele au fost urâţite de blocurile din vremea comunismului. 

În plus Piteşti se află pe pante, pe marginea unui râu mare, Argeşul, pe când Ploieşti este pe teren plat şi cu râuşorul Dâmbu, murdar şi plin de petrol în copilăria mea. În plus abia acum, mult timp după acele vremuri am observat că în fine se văd Bucegii din Ploieşti, lucru imposibil din cauza poluării în copilăria şi adolescenţa mea.

Un schimb de e-mailuri mi-au trezit amintiri şi nostalgii ale tinereţii. 

Pentru mine Parisul era prezent prin două lucruri aparent deosebite. Unul este fotografie tip buletin a lui George Banu din vitrina unui fotograf vis avis de Piata 1 Mai, plecat/rămas la Paris, pe atunci un critic teatral aflat la început şi, evident timp de două decenii Teze şi antiteze la Paris ale Monicăi Lovinescu la Europa Liberă. 
Cu ce plăcere urmăream consemnarea stagiunii teatrale  de toamnă pariziene, când montau Bob Wilson, Peter Brook şi mai ales Lucian Pintilie. Cel puţin de Pintilie mă leagă savoarea spectacolului D'ale Carnavalului, în care acesta transformă mitocanii lui Caragiale în mahalagii contemporani ai perioadei comuniste. Deriziunea societăţii în care am trăit până în 1989 surprinsă în acest spectacol se materializează şi mai intens în filmul De ce bat Clopotele Mitică, şocant mai ales când auzi Deşteaptă române.  L-au pus la index după Revizorul de Gogol şi nu a mai avut voie să monteze acasă, pute să o facă la Paris!

Da, pe atunci pentru mine centrul lumii culturale era Parisul, chiar dacă ulterior, New York şi alte metropole nord americane i-au cam luat locul.

Mi-aduc aminte şi cum am vizitat prima oară Parisul în 1995.  Am ajuns acolo datorită prietenului Mircea, aflat în Germania, care ne-a oferit mie şi Adrianei posibilitatea unei excursii de 8 zile la Paris. 

Am poposit în preajma Zilei Naţionale a Franţei în Place de la Bastille de unde a  început să descoperim Parisul pornind pe Rue de Rivoli. Am ajuns în Marais, la Place des Vosges, ca apoi într-o zi să am plăcerea să adăstăm într-o piaţetă, pe care îmi promisesem să o caut din cauza unei melodrame americane care se sfârşea în Place du Marche Sainte Catherine. Cred că este cel mai frumos loc din Paris!

Parisul mi-a întrecut toate aşteptările. 
De unde şi dezamăgirea vizitei al Londra în 1996, după New York şi Paris. Gazda mea, Mihai V. mi-a spus atunci că Londra este mai ascunsă, mai reţinută şi trebuie să ai răbdare cu ea. Am revăzut Londra după aproape 20 de ani şi văzută la apus de pe colinele Greenwich îmi apărea ca un fel de Manhattan. Cartierul nou din Canary Wharf se extinsese în toată Londra. 

Cum impresia puternică de capitală de imperiu ţi-o lasă Viena, chiar comparată cu celelalte mari oraşe ale Europei Centrale, Praga şi ea capitală pe vremea împăratului Rudolf la II-lea contemporanul lui Mihai Viteazu,  sau Budapesta capitală de imperiu dual vreme de 50 de ani. Dintre ele însă Viena dă aerul de capitală a singurului imperiu întins peste mai toate ţările şi popoarele din centru şi sud estul Europei. 

Revenind la oile noastre am citit în Dilema veche dosarul Noul în Politică, aparent contradictorii după denumiri. Voi comenta ulterior.

Am remarcat umorul nebun al Adinei Popescu din articolul De centenar şi chinezii sunt români? Acolo este relatată o nuntă dintre un chinez stabilit aici şi o româncă. La nunta organizată într-un local chinezesc obscur din fundul Bucureştiukui poposesc un alt grup de chinezi. Beţi. Şi care din una în alta se iau la bătaie având ceva de reglat cu prietenii mirelui! 

Ziua aceasta din calendar de 30 noiembrie Sfântul Andrei dă numele popular de Undrea lunii care urmează, Decembrie. 

Aşa că urez tutor celor care poartă numele de Andrei, Andreea, etc. La Mulţi Ani!