Mândria de a fi român

Reluarea articolului domnului Pleşu mă obligă se reiau şi eu anumite păreri.

A fi român este decizia luată de părinţi din dragoste, nu ai decis tu să fi român, ci părinţii!

Deci nu-i nicio mândrie în asta! Poţi decide însă  să nu mai fi român şi să pleci din ţară, să emigrezi. Înainte de 1989 era mai greu şi nu lipsit de pericole. Acum este mult mai simplu.  Unii au decis deja emigrând peste ocean în SUA sau în Canada şi ei pot fi mândri că sunt americani, canadieni, etc. 

Sunt şi conaţionali ai noştri care au plecat la muncă prin Europa şi unii dintre ei au decis că mai bine rămân acolo. Şi luând această decizie riscă mai mult, pentru că Europa nu este aşa de primitoare ca America de Nord. 

Fie vorba între noi şi acolo, în Lumea Nouă există o mefienţă faţă de nou veniţi.

Mândria de a fi român nu are legătură cu actualitatea, nici măcar cu istoria României din ultimii aproape o sută de ani.

Această afirmare a românităţii are legătură cu situaţia românilor din Transilvania de acum aproape 3 secole, când apartenenţa la etnia românească era batjocorită şi era de ocară în ochii stăpânilor. Emulii Şcolii Ardelene au redescoperit filiaţia latină a românilor, motiv de mândrie şi descendenţă nobilă şi au clamat drepturi egale în această provincie imperială prin Supplex Libellus Valachorum, la Revoluţia din 1848 şi prin Memorandum. Ei aveau toate motivele să fie mândri că sunt români!

Din păcate în perioada interbelică această mândrie a fost exploatată de naţionalişti extremişti în mod sinistru şi apoi de revanşa naţional comunistă, după ce în obsedantul deceniu, românismul era o anexă a bolşevismului slav. Azi încă trăim reziduurile toxice ale acelor vremuri de loc îndepărtate.

Astăzi în Europa sunt mulţi români în diasporă la muncă, unii le zic căpşunari, trăiesc modest, muncesc pe rupte ca să aibă să-şi construiască acasă o existenţă decentă. Sunt parazitaţi de unii conaţionali care sunt pe acolo doar ca să fure. Avem o problemă serioasă de percepţie date de infractorii români şi unii dintre noi se jenează să recunoască că mai sunt români. 

Îmi reamintesc că demult am văzut un film italian cu Nino Manfredi, emigrant italian în Germania. Se jena să recunoască că este italian, erau văzuţi rău, se vopsise blond. Asta până la un meci de fotbal când italienii le administrează nemţilor o corecţie şi o lecţie de fotbal şi Manfredi lasă toate frustrările şi se laudă că este mândru de faptul că este italian. 

Cred că aşa ar trebuie s-o facă toţi românii. Să nu le fie jenă că sunt români!
PS. Am corectat eroare de memorie graţie lui Dan Andronescu!
Manfredi, nu Mastroiani!