Mă enervează

Că opiniile mele legate de politică îmi sunt contestate pe argumente care nu au nicio legătură cu valoarea lor, ci doar pe baza notorietăţii şi a unui anume prestigiu intelectual a celui cu care polemizez.

Cei care-mi contestă opiniile au miopia să nu vadă şi nici măcar răbdarea să constate că eu nu contest polemic abilităţile şi prestigiul intelectual, ci competenţa perceperii corecte a unor realităţi politice şi sociale ale acestor intelectuali.

Am avut parte de săpuneli şi apostrofări atât în corespondenţa privată cât şi în postările pe forum cum de-mi permit să polemizez cu anume persoane, intelectuali publici de mare prestigiu.

Da, am aceste competenţe!

Pentru că am experienţa a 25 de ani de implicare politică activă, de interes nu numai să contemplu realităţile politice şi sociale, dar să-mi fi consumat timpul liber, acum mult mai mare, de când sunt la pensie să fac politică. 

Am trăit în deceniul 1990 - 2000 satisfacţiile şi mai ales insatisfacţiile de a face politică alături de unul dintre cei mai prestigioşi intelectuali români, Nicolae Manolescu în Partidul Alianţei Civice. În aceea perioadă am putut constata cum se organizează un partid la firul ierbii, cum se înfiinţează organizaţii locale, cum poţi se te bazezi pe unii oameni, sau cum poţi fi trădat de alţii din simplul motiv al oportunismului şi dorinţei de parvenire. Am avut satisfacţia să am dreptate şi o repet, după insuccesul lui Manolescu din 1996, când i-am solicitat fuziunea rapidă cu PNL, lucru pe care şi domnia sa l-a înţeles abia după doi ani.  Şi am trăit regretul că un mare intelectual cum era Manolescu nu a fost în stare să fie un la fel de realist şi bun politician. Experienţa asta îmi dă oarece competenţă să mă exprim în chestiuni politice şi să polemizez cu orice altcineva din spaţiul public românesc. Eu nu am pus în discuţie competenţa lui Gabriel Liiceanu ca filosof, ca scriitor, spre deosebire din vehemenţii mei negatori eu l-am citit aproape în întregime pe Liiceanu, inclusiv şi câteva eseuri filosofice. Singura dată când m-a amuzat candoarea opiniilor sale a fost în cartea Dragul meu turnător, în care descoperă cu stupefacţie candidă că a fost urmărit de securitate cam în toată existenţa sa intelectuală din comunism. Eu am avut experienţa directă cu securiştii, care au intrat cu cizmele în viaţa mea intimă şi care mi-au blocat dezvoltarea mea profesională. Opinia subiectivă securistică m-a oprit la ieşirea la burse şi conferinţe în Occident, nu acelaşi lucru se poate spune despre Gabriel Liiceanu şi nu este de loc regretabil că a avut această ocazie. Când am putut şi eu ieşii în Occident după 1990 am publicat o serie de articole în reviste de cel mai mare prestigiu în domeniul meu profesional, care s-au materializat şi în teza mea de doctorat. Chiar remarc cu satisfacţie când un fost coleg emigrat în Canada mi-a spus că nu numai citeşte articolele scrise de mine dar le şi foloseşte profesional. Nu m-a interesat niciun moment parvenirea politică, pe care au practicat-o unii dintre companionii mei de politică. Singurul moment în care avantajul de a face politică a fost atunci când am avut şansa unei promovări profesionale, dar aceasta a fost legată mai mult de voinţa unui om care a văzut în mine un profesionist şi nu un politician. Nu pot fi acuzat de parvenitism politic şi de aceea ceea ce cred şi exprim sunt opinii libere, necondiţionate de vreun interes. Şi mă enervează că unii dintre corespondenţii mei sunt incapabili să le perceapă.

Mă enervează când aud repetându-se minciuna cu puciul sau lovitura de stat din 2012, opinii fixe şi imposibil de schimbat, din păcate aparţinând unora cu pretenţii intelectuale. A fost o încercare necugetată de a suspenda pe preşedintele Băsescu şi reacţia populară a fost în consecinţă. Perioada aleasă a fost extrem de nepotrivită în miezul verii, al vacanţelor, când oamenilor nu prea le ardea de politică, nu au fost în stare să fie convingători extern, Victor Ponta s-a executat imediat la măsurile cerute de Barosso. După cum se ştie Curtea Constituţională, forul care trebuia să valideze rezultatul referendumului a pregetat speriat de numărul masiv al celor care-l contestau pe Traian Băsescu. A contribuit la aceasta şi incompetenţa guvernului USL care nu a fost în stare să aprecieze care este numărul exact al electorilor din Românie, chestiune esenţială în acel referendum. Şi azi cred că dacă Traian Băsescu ar fi fost demis era bine pentru România. Dar faptul că ar fi fost demis atunci nu i-ar fi permis  lui Klaus Iohannis astăzi, în 2014 să câştige atât de convingător alegerile prezidenţiale şi de aceea îmi pare bine că nu a fost demis Traian Băsescu în 2012. Lui Traian Băsescu nu i se pot nega deosebite calităţi politice, înverşunarea lui cam populistă, talentul cu care a  reuşit să convingă electoratul unui partid care nu depăşea 10% să atingă în 2008 un procent de 33%! Este într-adevăr fenomenal şi fără precedent în perioada postdecembristă. Traian Băsescu a cimentat legătura strategică cu SUA, dar iar mă enervează că toţi uită că acesta este meritul lui Emil Constantinescu. Aceiaşi care-l adulează pe TB mă enervează că uită că Emil Constantinescu a fost cel care a pus ferm România pe direcţia occidentală. Se reţine doar o afirmaţie scoasă din context că ar fi fost învins de servicii (secrete) şi acum neghiobia de a publica o scrisoare de mulţumire lui Victor Ponta, în plină campanie electorală, pentru că a concedat pentru anumite drepturi ale foştilor deţinuţi politici. Traian Băsescu are meritul de a face din justiţie un factor important în România, dar asta a acoperit mişeliile lui şi a clicii sale ocupate în continuare cu jefuirea României. Abia acum răzbat adevăruri privind acţiunile neruşinate de spoliere a ciocoimii pedeliste din perioada cea mai dificilă din punct de vedere economic, a crizei prin care a trecut România, cu oameni cu salarii tăiate şi pensii supra taxate. 

Mă enervează că unii dintre noi au cecitatea privind acţiunile rele ale lui Traian Băsescu.  Cum mă enervează convingerea altora că Traian Băsescu mai poate avea vreo influenţă politică după ce părăseşte prezidenţia. Consecinţele acţiunilor sale în acest interval prea lung de 10 ani nu îl mai poate califica pentru vreun rol politic.

Mă enervează că unii mă acuză de volute politice. Eu cred că am fost consecvent, dar în politică consecvenţa nu înseamnă că toate sunt imuabile. L-am apărat şi am fost suporter convins al lui Crin Antonescu până când a comis mari erori politice anul acesta. Una dintre ele a fost că nu l-a cooptat în echipa europarlamentară pe Mircea Diaconu, care a muşcat din procentele PNL. Am apreciat că a demisionat din fruntea PNL şi s-a retras din cursa prezidenţială. Încercarea sa de revenire a fost penibilă şi nu l-a avantajat de  loc. A avut măcar onestitatea să recunoască că probabil nu ar fi câştigat prezidenţialele, Klaus Iohannis era mai bun după cum s-a văzut, spulberându-l în turul II pe Ponta. 

Mă enervează că unii intelectuali publici după ce au avut neîncredere în candidatul Klaus Iohannis se cred acum îndreptăţiţi să-i dea sfaturi şi să-l coordoneze. Aici se distinge profesorul Giruetă, cum îl numeşte Dorin Tudoran pe Vladimir Tismăneanu şi din păcate şi alţii. Eu cel puţin am încredere în Klaus Iohannis. Viitorul s-ar putea să mă contrazică, dar mizez pe el în continuare!