Eseu despre prieteni

Ultimul număr din Dilema veche, foarte bun de altfel mi-a trezit nostalgii şi amintiri. Este un dosar despre prietenie.

Prietenii sunt rezultatul unor afecţiuni elective şi a avea prieteni este unul dintre cele mai bune lucruri din lume.

Prietenul la nevoie se cunoaşte şi am constatat nu de puţine ori acest lucru!

Din dosarul Dilemei vechi pot să spun şi eu, ca unul dintre autori " cel mai bun prieten va emigra".

Cam au făcut prietenii mei cei mai buni.

Şi am să o iau cronologic şi mi-am adus aminte de vremurile şcolii, ca să cobor ;i mai devreme prin 54-55 când eram la grădiniţă. Atunci m-am împrietenit cu Micky. El stătea în apropiere, pe strada Jdanov ( fostă C. A. Rosetti, şi acum Bobâlna). Micky este cu un an mai mic ca mine, am făcut aceeaşi şcoală elementară, el a învăţat la liceul 2 din bulevard, a fost olimpic cu rezultate strălucite la matematică, a făcut automatica - calculatoare, a emigrat în Israel şi apoi în SUA. Am dat de el acum câţiva ani prin alt amic emigrant, la New York, am corespondat o vreme. 

Prietenii din şcoala elementară cei mai apropiaţi au fost Laurenţiu şi Florin.

Mama lui Florin îmi împrumuta cărţi de citit, iar la Laurenţiu am ascultat prima dată Europa Liberă. A emigrat şi el după 90 în Canada, ulterior a ajuns la New York, lucra în IT dar s-a retras la pensie în România. La New York scotea o revistă de emigraţie unde m-a cooptat comentator politic. Acolo mi-am făcut eu ucenicia, folositoare azi la blog, cu greşeli de ortografie sau de exprimare, pe care încerc încă să le corectez. Din păcate acum vreo doi ani s-a prăpădit din cauza unei boli nemiloase. 

Din liceu afinităţile s-au bazat mai ales pe matematică, dar nu numai. Am devenit bun prieten cu Adrian, cu Dan şi cu Cristi. 

Adrian a făcut automatica, s-a stabilit acasă la Ploieşti şi ne mai vedem când vin pe la sărbători organizate în liceul nostru, I.L.Caragiale. 

Dan a ales pe la începutul lui 80 libertatea şi s-a stabilit în Canada. Îi datorez lui Dan vizita la cea mai celebră cascadă, Niagara. Cu el m-am lămurit care este istoria Canadei, este partea rămasă loială monarhiei britanice şi aceştia se laudă cum  i-au bătut pe americani şi le-au ars Casa Albă. 

Cristi a emigrat şi el prin 87, parcă? M-am revăzut cu el în ţară, dar şi prin America, am fost cu el în vizită prin New Jersey. Ne mai convorbim pe Skype. 

Cel mai bun prieten l-am dobândit în facultate. Prietenia cu Valeriu  datează de prin anul II de facultate. Aveam aceleaşi preocupări culturale, eram uşor dezamăgit de calitate unor cursuri şi a unor profesori, dar nu am neglijat studiile. Cu Valeriu şi ulterior cu Cornel, alt prieten frecuentam (expresia noastră!) bibliotecile franceză şi italiană să vedem filme care nu se distribuiau în cinematografe, mergeam mult şi la Cinematecă. Valeriu mi-a revelat pasiunea pentru muzică, muzica simfonică, cu el sau în locul lui mergeam la Ateneu, sau la Sala Radio, eu i-am descoperit plăcerea picturii, admiram amândoi în primul rând pe Vermeer! Am ajuns şi la el acasă, dar nu am făcut nicio vacanţă împreună, odată ne-am întâlnit la 2 Mai, el venea şi eu plecam. Valeriu îmi scria scrisori, iar sor'mea se distra să descopere greşeli de gramatică, pasiunea ei! 

Valeriu a riscat a dat la Regie, n-a intrat, s-a lecuit. 

A emigrat şi el în SUA şi s-a stabilit la New York. Culmea că pe o fotografie cu ocazia căsătoriei scria să ne revedem la Los Angeles (deh, cinematograful!) în 1991. Ne-am revăzut în mai 95 la New York! Am făcut un tur de New York între două avioane, am avut şocul să revăd clădirea cea mai reprezentativă, primul zgârie nori, Flatiron Buliding şi în majoritatea pozelor de atunci se vedeau clădirile Gemenilor. Parcă prevesteam ceva. 

Ne-am mai revăzut apoi de două ori la New York. Primă oară m-a dus la Frick Collection unde am văzut, normal! un Vermeer, ca apoi cu altă ocazie să mergem la Metropolitan să văd cinci tablouri de Vermeer. Cu Valeriu am mers la Moma, muzeul de artă modernă, apoi la un concert de jazz, şi apoi la unul de  blues în Greenwich Village. 

Mă văd cu el de fiecare dată revine în ţară şi regulat, ne vedem pe Whatsapp să discutăm despre ce mai citim, ce filme mai vedem, unde ne petrecem vacanţele.

Când am început serviciul la ITN am nimerit în birou cu Mihai şi a fost o prietenie instantanee, aceleaşi preocupări culturale, interesul pentru istorie, artă şi altele. 

Eram vecini de palier la garsonierele din F1,  în Găvana şi exersam cu el înjurăturile cu care-l gratulam pe Ceauşescu, când eu şi Mihai eram într-o dispoziţie neagră. 

În 1985 a ales libertatea şi a ajuns la Londra la BBC, descoperit de Ilie, alt amic cu care am făcut concedii şi aventuri pescăreşti. Ilie l-a descoperit după vocea inconfundabilă. În 90  a revenit în România şi ne vedem când petrece câteva zile pe aici. În 1996, datorită lui am fost la el în vizită la Londra. Am avut atunci oarece dezamăgiri, după ce, cu un an în urmă am văzut prima oară Parisul. Revăzut după aproape 20 de ani, Londra seamănă izbitor acum cu Manhattanul. Cu Mihai am avut ceva dispute politice, dar asta este, politica ne cam desparte câteodată. 

Tot atunci pe la începuturi la cămin m-am împrietenit cu Mircea, chiar dacă eram firi deosebite. Mircea ca şi Ilie veneau de la Timişoara, unde el s-a întors în 1981. Cu Mircea am făcut multe, eram vecini în garsoniere, el pe altă scară. 

Mircea a emigrat în 1987 în Germania. Culmea că fusese la bursă prin 1974 în Germania, dar s-a întors. A plecat legal, după prima soţie. 

Printr-un amic comun, Pongo am dat de el în 1990. Locuieşte într-un mic orăşel pe Neckar, între Stuttgart şi Heidelberg. Atunci mă pregăteam să merg la o conferinţă la Heidelberg. M-a invitat să stau la el, am venit împreună cu Adriana, îmi lua bilet de tren dus întors la Heidelberg la conferinţă, unde erau şi alţi colegi prezenţi. Aşa am avut ocazia să călătoresc prima oară în Germania, chiar în ajun de reunificare. Am încercat de atunci să învăţ nemţeşte, dar cunoştinţele mele sunt sehr schlecht! 

Mircea a avut un rol important în perioada când în Occident era nevoie de vize, îmi trimitea periodic invitaţii. Aşa am călătorit prin Europa, am văzut Parisul, Italia, Spania, Olanda, Belgia stând la cozile de la consulat, unde cică era mai bine decât la ambasadele Franţei sau Italiei. 

Dar cel mai valoros lucru l-am constatat atunci când prietenul la nevoie se cunoaşte şi Mircea mi-a confirmat din plin înţelepciunea acestui adagiu.

Am ajuns în 2003 în mai, sâmbăta la Viena, pe care mă pregăteam să o vizitez. Mă opresc la primul bancomat din Viena Westbahnhof să scot bani cu cardul. Cardul nu funcţiona. Disperat ies din gară şi merg la alt bancomat, care mă lămureşte, BRD blocase sistemul de carduri pentru pe o perioadă de revizie. Nu aveam la mine decât 100 de lei, aveam o încredere oară în carduri. Schimbul la casa din gară a fost ridicol ceva mai mult de 1 Euro! Disperat dau un telefon la un amic american de la Agenţia AIEA de la Viena. Era sâmbătă şi omul era plecat în weekend. Ce fac? Soluţia este să dau de Mircea care era în drumul meu spre Olanda. Iau primul tren, ajung la Salzburg, schimb şi iau primul tren de Munchen. Ajuns la gara din Munchen îi telefonez disperat lui Mircea. Îmi răspunde Anita, soţia lui şi apoi Mircea îmi spune să ajung la el şi mă împrumută cu bani. Am avut atunci un noroc porcesc, Mircea şi Anita plecau de regulă sâmbăta la Ulm, la tatăl Anitei, grav bolnav. Ajung seara târziu la el la gară unde Mircea mă aştepta. Mi-a dat 250 de Euro şi o omenit cu o masă la cârciuma gării. Aşa am plecat liniştit, am luat un loc în cuşeta Stuttgart - Amsterdam şi am ajuns liniştit acolo. Cardul s-a deblocat abia joi, când eram în Ghent, în Belgia. 

Acolo am ajuns la alt prieten, Edi, care lucrează la Bruxelles şi este releul meu belgian. 

Cum mai am alt releu pe amicul Nicu în Franţa, l-am vizitat la Toulouse, acum este stabilit la Paris. 

Revenind la Mircea am rămas în bune relaţii, chiar dacă avem vederi deosebite privind realitatea politică românească, asta este viaţa!

Alt prieten de la serviciu a fost tânărul pe atunci absolvent de Nucleare, Mac. A fost cel mai bun elev al meu, pot spune în calitate de şefuleţ de analize de securitate nucleare, privind termo-hidraulica reactoarelor nucleare. În asta sunt doctor din 2006. Mac avea talent cu computerele şi cu businessul. Era foarte pasionat de istorie, unde se pricepe foarte bine!

În 1990 a luat o hotărâre radicală şi a părăsit ingineria, dedicându-se afacerilor unde s-a realizat. S-a stabilit şi el afară prin Occident. Avem dispute ideologice şi politice privind realităţile româneşti, dar nu la asta se reduce o prietenie. 

În cele din urmă afinităţile elective mi-au adus prietenii din Piteşti. de la începutul anilor 90 m-am împrietenit cu Radu şi cu Iulian. Ambii sunt medici. 

Radu este medic stomatolog, este mai mare cu 10 ani decât mine, este fiu de avocat liberal şi a primit toate loviturile de fiu ale unui duşman al poporului în anii 50!

Iulian este mai mic cu 14 ani decât mine şi lucrează în businessul de medicamente, are mari talente de IT, a aranjat pagina liberalilor piteşteni. 

De la începutul anilor 90 suntem prieteni, am făcut revelioane împreună, am fost pe la proteste, ne-am certat pe diverse subiecte, dar relaţiile rezistă, ca în coafura unei reclame. 

Prietenia şi prietenii sunt un lucru foarte mare!