La
cămin am întâlnit un coleg de la Termo, Valeriu Demetrescu cu care am devenit
foarte bun prieten. Eram amândoi interesați de chestiuni culturale. Comentam
romanele apărute. Anul 1968 a fost declarat un an al romanului, apăruse Animale
bolnave a lui Nicolae Breban. Am citit și romaul de debut Francisca,
dar romanul care mi-a lăsat cea mai puternică impresie a fost În
absența stăpânilor. L-am citit cu sufletul la gură în vara lui 70, când
am reușit să fiu imobilizat că-mi rupsesem piciorul la fotbal, în sesiunea de
vară. Despre roman auzisem în tren într-o discuție dintre doi colegi, unul mai
mare ca noi, care era entuziasmat de roman. Veneam de la Predeal, de la
conifer, dar eu eram de trei zile cu miros de conifere. M-a pus
dracu’ să joc table cu
Alecu și i-am zis că o să-l spulber făcând pariu pe o sticlă de Covagin. Am
băut ginul și m-a bătut Alecu de m-a rupt la table! Ba am intrat
și-ntr-o sticlă de țuică de Morărești de la Tică Mușat și m-am făcut cui. Trei
zile, inclusiv excursia la Predeal exalam doar iz de ienupăr de la ginul
consumat în exces.
Apăruse
în 69 Prins a lui Petru Popescu care a făcut senzație.
Petru Popescu făcea turnee de promovare a cărților lui printre studenți,
inclusiv la Politehnică și colegele mele erau leșinate după el. Era un tip
prezentabil, mai mare cu cinci ani ca mine, era locvace, terminase Engleză
și-ntr-o întâlnire ne-a recitat celebrul sonet shakesperean în care apărea
cuvântul will în 18 ipostaze diferite.
Devenisem
împreună cu Valeriu redactori la revista Ing. Și eram responsabili cu partea culturală.
Petru Popescu îmi lăsase cartea lui de vizită și l-am sunat să îi iau un
interviu. Am ajuns la apartamentul lui din Julius Fucik (actualmente Masaryk).
M-am scuzat că nu mai luasem interviuri, și Petru Popescu mi-a spus: "hai
să procedăm americănește (știa el ce știa!), tu îmi pui
întrebarea, iar eu îți răspund", scria la mașina de scris, chiar ca
autorii americani. Regret că aceste foi le-am pierdut pe acasă, aveau și
autograful autorului.
Dar
nu asta este important. Duc interviul la revistă și mi-l culege să-l pună în
pagină Valeriu. Și-l pune Aghiuță ca eu să-i adresez întrebările cu formularea
de politețe: Domnule Petru Popescu! Interviul apare în revista
Ing. la numărul aniversar din mai 1971, la 50 de ani de la înființarea PCR.
Furtună în presa studențească. Un tânăr redactor, azi evident poet de dreapta
este pus să mă desființeze pentru tupeul meu domnesc la moment aniversar.
Adevărul că scrisesem niște cronici plastice cu tot felul de neologisme nu prea
bine asimilate și tipul mă miștocărea.
Îmi
făcusem educația la Muzeul Brukenthal la Sibiu în adolescență și devenisem un
pasionat al artelor plastic, desenam prost, dar nu era un impediment. Îl
descoperisem atunci prin Updike în romanul Centaurul pe
Vermeer. Apropo' de acest pictor, Salvador Dali într-o carte face un clasament
în care Vermeer este declarat cel mai mare pictor. Când merg la Viena, la
Kunstistorische Museum stau un sfert de oră să-i admir capodopera Alegoria
Picturii! De fapt am fost cam la toate marile galerii care au picturi
de Vermeer și sunt de acord cu Dali!
Mergeam
cu Valeriu la BCS, la cabinetul de stampe să-l pun la curent cu pictura. Mai
mergeam să citim teorii despre film, comentarii despre opera lui Bergman, sau a
Noului Val francez.
El
în schimb m-a luat la concerte, era pasionat de muzica simfonică și plăcerea
acesta mi-a rămas și azi. Se vede și în cronichetele despre filarmonica locală.
Nouă
ni s-a alăturat Cornel Stoica zis Face prin anul 3, cred?
Cornel avea acealeași preocupări culturale cu noi și acesta a fost motivul.
Dintr-o discuție recentă telefonică cu Cornel era surprins că biografiile noastre noastre intelectuale
erau foarte asemănătoare, ăsta a și fost motivul care a făcut să devenim
prieteni.
De fapt mai
era cu noi și Petrică Andreescu, tot oltean ca Valeriu, din Craiova, un bărbat
foarte bine, brunet cu părul creț și ochi albaștri. Avea succese fulgurante la
femei, cădeau imediat pe spate. Nici Valeriu nu se poate spune că nu era
preferatul doamnelor, dar Petrică era cel mai tare. Eram foarte invidios pe
succesele lor și insuccesele mele.
Petrică
s-a cuplat cu o nemțoaică de București. Familia ei locuia în cartierul
Cotroceni, unde locuiau oameni din lumea bună a intelectualității Capitalei. Părinții
viitoarei soții a lui Petrică ne-au invitat la un pahar de whisky. Ieșiți pe
balcon la o țigară, ne-a acompaniat un domn distins în vârstă despre care am
aflat că este maestru de balet la Operă. Pe un ton superior ne-a povestit că
tocmai s-a întors de la niște repetiții, unde niște balerine i-au supt-o! Eu eram
foarte nelămurit.
De ce ne le-a futut? M-am lămurit în fine acum, când
am ajuns, s-au trecut de vârsta acelui domn, bătrânețea are alte exigențe,
hehehe….
La
Casa Studenților s-a inițiat un Curs de cultură cinematografică ținut de doamna
Manuela Gheorghiu (ulterior Cernat). La acest curs participau în primul rând
politehniști, dar și alți studenți. Aici mi-am rafinat preferințele
cinematografice, doamna Gheorghiu aducea filme de cinematecă din școala cehă,
sau Bunuel. Unora li s-a tras de aici. Și-au descoperit vocația, și s-au
îndreptat spre IATC. Și unde mă rog? Păi la Operatorie unde
trebuie să dai examen la Fizică, la Optică, și Petrică Petrescu, fost olimpic
la această materie a trecut ca prin brânză împreună cu alți doi ex
politehniști. Petrică s-a prăpădit, din păcate prin anii 2000, era profesor de
Operatorie la UNATC, cum i se spune azi.
Valeriu
și Cornel au fost mai prost inspirați, au vrut la regie, unde era mult mai
greu. De fapt ei au reușit în anul patru să se facă praf. Și-au luat camera cu
chirie în oraș și reușeau să piardă laboratorul de Mașini Electrice și așa au
repetat, dar au și încercat la IATC, nu au intrat și-au complicat studiile și
au terminat cu greu, Valeriu a mai făcut între timp și armata.
Vorbind
de camere închiriate, am făcut și eu o mișcare cu o cameră închiriată. Nu știu
cine mi-a dat o lună, evident pe bani chichineața unde sta. Era foarte bine
situată, pe Știrbei Vodă, un bloc vechi, chiar în apropierea Pieței
Palatului. Trebuia să urci pe scara de serviciu la etajul nouă. Era complicat
cu mersul la veceu care era la comun. Camera era tapetată cu poze erotice
subliniindu-i destinația de futelniță. Toată problema era să convingi pe
respectiva să urce nouă etaje și succesul a fost destul de moderat.
Prin 1971 am
început să merg joia la Ateneul Tineretului, pe Aleea Alexandru, unde se ținea
un fel de discotecă și program musical. Acolo am audiat pentru prima dată Led
Zeppelin, una din trupele mele de rock preferate. În acest club din zona
mahărilor comuniști m-am întâlnit mulți copii de ștabi comuniști.
În
anul 5 înainte de examenul de stat am mai avut o aventură cu americani. Eram la
Ateneu mă uitam la program, cred că stagiunea era pe sfârșite. Cu mine se mai
uitau o familie care arăta a străini. Era familia Caine din Phoenix, Arizona
care au intrat în vorbă cu mine. Erau într-un tur prin Europa, care includea și
vizita prin Balcani, fuseseră în Bulgaria anterior. Scopul final era Scoția
unde doamna Caine, dorea să joace golf. Am devenit atât de simpatizat că
familia Caine s-a oferit să mă ia în America chiar ilegal, dar i-am refuzat!
Poate mi-a fost frică, nu mai știu dacă eram așa de patriot?
Își
cumpăraseră o mașină Mercedes nou nouță. Era 1972, Mercedesul avea motoare
electrice pentru geamuri, și blocare a pornirii dacă nu-ți puneai centurile de
siguranță. Am fost cu ei la un restaurant, apoi la Parcul Privighetorilor la o
discotecă. A două zi am pregătit la Jack, un prieten student pictor la
Monumentală o petrecere la el în curte pentru fiul și fiica familiei. Am
ascultat muzică descoperind pe The Doors și Jim Morisson. Totul s-a terminat cu
o beție cu votcă, la care Florin, alt coleg de Monumentală a lui Jack, care nu
știa Engleză începuse să o vorbească..hahaha. Cu Jack, care este pictor de
biserici m-am revăzut acum câțiva ani, a recondiționat Biserica Sf. Vineri din Pitești după 46 de
ani!
În
ultima zi am mers la Hotelul Union, pe care însă familia Caine îl părăsiseră
între timp. Îm lăsaseră un plic, în care scriau că le-a făcut mare plăcere să
mă întâlnească și-mi lăsaseră 2 bancnote de 10 de dolari, for the
graduation! M-am hotărât ca jumătate din sumă să i-a fac cadou lui Valeriu,
lucru pe care nu l-a uitat. Valeriu este în prezent de 35 de ani stabilit
la New York.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu