Amintiri din studenție - prietenii culturale

Poză din 81 de la nunta lui Valeriu. Eu sunt al doilea din dreapta cu barbă, Valeriu lângă mine, și în spatele lui Valeriu, parțial acoperit este Cornel. Pe poză Valeriu a scris "Revedere în 91 la Los Angeles". S-a înșelat un pic, ne-am revăzut în 95 la New York!

La cămin am întâlnit un coleg de la Termo, Valeriu Demetrescu cu care am devenit foarte bun prieten. Eram amândoi interesați de chestiuni culturale. Comentam romanele apărute. Anul 1968 a fost declarat un an al romanului, apăruse Animale bolnave a lui Nicolae Breban. Am citit și romaul de debut Francisca, dar romanul care mi-a lăsat cea mai puternică impresie a fost În absența stăpânilor. L-am citit cu sufletul la gură în vara lui 70, când am reușit să fiu imobilizat că-mi rupsesem piciorul la fotbal, în sesiunea de vară. Despre roman auzisem în tren într-o discuție dintre doi colegi, unul mai mare ca noi, care era entuziasmat de roman. Veneam de la Predeal, de la conifer, dar eu eram de trei zile cu miros de conifere.  M-a pus dracu’ să joc table cu Alecu și i-am zis că o să-l spulber făcând pariu pe o sticlă de Covagin. Am băut ginul și m-a bătut Alecu de m-a  rupt la table! Ba am intrat și-ntr-o sticlă de țuică de Morărești de la Tică Mușat și m-am făcut cui. Trei zile, inclusiv excursia la Predeal exalam doar iz de ienupăr de la ginul consumat în exces.

Apăruse în 69 Prins a lui Petru Popescu care a făcut senzație. Petru Popescu făcea turnee de promovare a cărților lui printre studenți, inclusiv la Politehnică și colegele mele erau leșinate după el. Era un tip prezentabil, mai mare cu cinci ani ca mine, era locvace, terminase Engleză și-ntr-o întâlnire ne-a recitat celebrul sonet shakesperean în care apărea cuvântul will în 18 ipostaze diferite. 

Devenisem împreună cu Valeriu redactori la revista Ing. Și eram responsabili cu partea culturală. Petru Popescu îmi lăsase cartea lui de vizită și l-am sunat să îi iau un interviu. Am ajuns la apartamentul lui din Julius Fucik (actualmente Masaryk). M-am scuzat că nu mai luasem interviuri, și Petru Popescu mi-a spus: "hai să procedăm americănește (știa el ce știa!), tu îmi pui întrebarea, iar eu îți răspund", scria la mașina de scris, chiar ca autorii americani. Regret că aceste foi le-am pierdut pe acasă, aveau și autograful autorului. 

Dar nu asta este important. Duc interviul la revistă și mi-l culege să-l pună în pagină Valeriu. Și-l pune Aghiuță ca eu să-i adresez întrebările cu formularea de politețe: Domnule Petru Popescu! Interviul apare în revista Ing. la numărul aniversar din mai 1971, la 50 de ani de la înființarea PCR. Furtună în presa studențească. Un tânăr redactor, azi evident poet de dreapta este pus să mă desființeze pentru tupeul meu domnesc la moment aniversar. Adevărul că scrisesem niște cronici plastice cu tot felul de neologisme nu prea bine asimilate și tipul mă miștocărea.

Îmi făcusem educația la Muzeul Brukenthal la Sibiu în adolescență și devenisem un pasionat al artelor plastic, desenam prost, dar nu era un impediment. Îl descoperisem atunci prin Updike în romanul Centaurul pe Vermeer. Apropo' de acest pictor, Salvador Dali într-o carte face un clasament în care Vermeer este declarat cel mai mare pictor. Când merg la Viena, la Kunstistorische Museum stau un sfert de oră să-i admir capodopera Alegoria Picturii! De fapt am fost cam la toate marile galerii care au picturi de Vermeer și sunt de acord cu Dali!

Mergeam cu Valeriu la BCS, la cabinetul de stampe să-l pun la curent cu pictura. Mai mergeam să citim teorii despre film, comentarii despre opera lui Bergman, sau a Noului Val francez.

El în schimb m-a luat la concerte, era pasionat de muzica simfonică și plăcerea acesta mi-a rămas și azi. Se vede și în cronichetele despre filarmonica locală.

Nouă ni s-a alăturat Cornel Stoica zis Face prin anul 3, cred? Cornel avea acealeași preocupări culturale cu noi și acesta a fost motivul. Dintr-o discuție recentă telefonică  cu Cornel era surprins că biografiile noastre noastre intelectuale erau foarte asemănătoare, ăsta a și fost motivul care a făcut să devenim prieteni. 

De fapt mai era cu noi și Petrică Andreescu, tot oltean ca Valeriu, din Craiova, un bărbat foarte bine, brunet cu părul creț și ochi albaștri. Avea succese fulgurante la femei, cădeau imediat pe spate. Nici Valeriu nu se poate spune că nu era preferatul doamnelor, dar Petrică era cel mai tare. Eram foarte invidios pe succesele lor și insuccesele mele.

Petrică s-a cuplat cu o nemțoaică de București. Familia ei locuia în cartierul Cotroceni, unde locuiau oameni din lumea bună a intelectualității Capitalei. Părinții viitoarei soții a lui Petrică ne-au invitat la un pahar de whisky. Ieșiți pe balcon la o țigară, ne-a acompaniat un domn distins în vârstă despre care am aflat că este maestru de balet la Operă. Pe un ton superior ne-a povestit că tocmai s-a întors de la niște repetiții, unde niște balerine i-au supt-o! Eu eram foarte nelămurit.

De ce ne le-a futut? M-am lămurit în fine acum, când am ajuns, s-au trecut de vârsta acelui domn, bătrânețea are alte exigențe, hehehe….

La Casa Studenților s-a inițiat un Curs de cultură cinematografică ținut de doamna Manuela Gheorghiu (ulterior Cernat). La acest curs participau în primul rând politehniști, dar și alți studenți. Aici mi-am rafinat preferințele cinematografice, doamna Gheorghiu aducea filme de cinematecă din școala cehă, sau Bunuel. Unora li s-a tras de aici. Și-au descoperit vocația, și s-au îndreptat spre IATC. Și unde mă rog? Păi la Operatorie unde trebuie să dai examen la Fizică, la Optică, și Petrică Petrescu, fost olimpic la această materie a trecut ca prin brânză împreună cu alți doi ex politehniști. Petrică s-a prăpădit, din păcate prin anii 2000, era profesor de Operatorie la UNATC, cum i se spune azi.

Valeriu și Cornel au fost mai prost inspirați, au vrut la regie, unde era mult mai greu. De fapt ei au reușit în anul patru să se facă praf. Și-au luat camera cu chirie în oraș și reușeau să piardă laboratorul de Mașini Electrice și așa au repetat, dar au și încercat la IATC, nu au intrat și-au complicat studiile și au terminat cu greu, Valeriu a mai făcut între timp și armata.

Vorbind de camere închiriate, am făcut și eu o mișcare cu o cameră închiriată. Nu știu cine mi-a dat o lună, evident pe bani chichineața unde sta. Era foarte bine situată,  pe Știrbei Vodă, un bloc vechi, chiar în apropierea Pieței Palatului. Trebuia să urci pe scara de serviciu la etajul nouă. Era complicat cu mersul la veceu care era la comun. Camera era tapetată cu poze erotice subliniindu-i destinația de futelniță. Toată problema era să convingi pe respectiva să urce nouă etaje și succesul a fost destul de moderat.

Prin 1971 am început să merg joia la Ateneul Tineretului, pe Aleea Alexandru, unde se ținea un fel de discotecă și program musical. Acolo am audiat pentru prima dată Led Zeppelin, una din trupele mele de rock preferate. În acest club din zona mahărilor comuniști m-am întâlnit mulți copii de ștabi comuniști.

În anul 5 înainte de examenul de stat am mai avut o aventură cu americani. Eram la Ateneu mă uitam la program, cred că stagiunea era pe sfârșite. Cu mine se mai uitau o familie care arăta a străini. Era familia Caine din Phoenix, Arizona care au intrat în vorbă cu mine. Erau într-un tur prin Europa, care includea și vizita prin Balcani, fuseseră în Bulgaria anterior. Scopul final era Scoția unde doamna Caine, dorea să joace golf. Am devenit atât de simpatizat că familia Caine s-a oferit să mă ia în America chiar ilegal, dar i-am refuzat! Poate mi-a fost frică, nu mai știu dacă eram așa de patriot?

Își cumpăraseră o mașină Mercedes nou nouță. Era 1972, Mercedesul avea motoare electrice pentru geamuri, și blocare a pornirii dacă nu-ți puneai centurile de siguranță. Am fost cu ei la un restaurant, apoi la Parcul Privighetorilor la o discotecă. A două zi am pregătit la Jack, un prieten student pictor la Monumentală o petrecere la el în curte pentru fiul și fiica familiei. Am ascultat muzică descoperind pe The Doors și Jim Morisson. Totul s-a terminat cu o beție cu votcă, la care Florin, alt coleg de Monumentală a lui Jack, care nu știa Engleză începuse să o vorbească..hahaha. Cu Jack, care este pictor de biserici m-am revăzut acum câțiva ani, a recondiționat Biserica Sf. Vineri din Pitești după 46 de ani!

În ultima zi am mers la Hotelul Union, pe care însă familia Caine îl părăsiseră între timp. Îm lăsaseră un plic, în care scriau că le-a făcut mare plăcere să mă întâlnească și-mi lăsaseră 2 bancnote de 10 de dolari, for the graduation! M-am hotărât ca jumătate din sumă să i-a fac cadou lui Valeriu, lucru pe care nu l-a uitat. Valeriu este în prezent  de 35 de ani stabilit la New York.