Şi eu am fost inginer

În ultimul număr pe 2014 al Dilemei vechi apare dosarul privindu-i pe ingineri. Probabil că determinat de polemica lui Andrei Pleşu cu fostul lui coleg de clasă inginerul Toto Brăgărea.

Cu multă melancolie am constatat că majoritatea contribuţiilor aparţin unora care au trecut prin Politehnică fără să poarte o pasiune deosebită pentru meseria de inginer. Excepţie face CT Popescu căruia i-a plăcut Automatica şi a practicat până în 1990 meseria de inginer, după care a ajuns gazetar şi profesor de filme.

În alegerea profesiei familia, mama şi tatăl meu nu au avut niciun rol. Ca majoritatea colegilor de clasă eram bun la matematică şi fizică cu rezultate onorabile la Olimpiade şi la revista Gazeta Matematică. Aşa că majoritatea colegelor şi colegilor mei am ales Politehnica. Motivul la mine şi la ei a fost că această meserie te ferea de ideologie. Aş fi ales Fizica, mă interesa fizica atomică, dar mi-era teamă să ajung profesor, meserie care nu mă atrăgea. Atunci când Florin C., coleg de primară mi-a spus că la Energetică s-a înfiinţat Secţia de Centrale Nucleare Electrice am decis că acesta este viitorul meu!

Am intrat la facultate cu cea mai mare medie, probabil că aş fi luat o notă apropiată de 10, dacă n-ar fi fost media la Bacalaureat de 8.66. Nu am terminat primul pentru că viaţa de student mi-a deschis orizonturi intelectuale enorme. Mergeam la teatru, la cinema, la Ateneu, citeam cărţi şi unii din profesori m-au dezamăgit. Noroc că cei de ştiinţe fundamentale şi cei de specialitate şi-au onorat profesia şi am păstrat interesul pentru meserie. De fapt eu şi colegii mei am făcut ca industria socialistă, comunistă să funcţioneze, chiar dacă unii dintre noi au devenit doar funcţionari care făceau să mişte nişte hârtii.  

Şansa m-a favorizat, am ales cercetarea şi aşa am ajuns la Institutul pentru Tehnologii Nucleare de la Piteşti, ulterior Institutul pentru Reactori Nucleari Energetici, finalmente, după 1990, Institutul de Cercetări Nucleare. Din 1974 am fost implicat în proiectul Reactorului de Cercetări TRIGA. L-am preluat de la stadiul de gropiţă până când reactorul a devenit critic în 1979 cu ocazia congresului PCR, care altul!

Datorită englezei eram omul de contact al echipei româneşti cu cea de experţi americani care au condus punere în funcţiune a reactorului TRIGA. Asta mi-a dat ocazia  să îmi perfecţionez limba şi să fac rost de nişte bestsellers de avion care le citeau americanii ca şi de un Dicţionar Webster, superb, ediţie 1958. 

După ce reactorul a început să funcţioneze am devenit operator al reactorului şi şef de tură, şi pe o perioadă de 25 de ani am lucrat şi pe tură, fără să ştiu ce-i Crăciun, Paşte sau Revelion. Aveam un mare talent să prind aceste zile la serviciu. 

Am iniţiat un program de cercetare cu un dispozitiv de iradiere în care se făceau experienţe spectaculoase, care simulau accidentul de la Cernobîl. Acesta m-a conştientizat de pericolele pe care le poate reprezenta energia nucleară, dar nu mi-am trădat profesia. 

Cred că energia nucleară este soluţia pe termen mediu, cel puţin 50 de ani pentru energia electrică. Energiile neconvenţionale, solar, vânt sunt complementare, dar nu pot înlocui furnizarea de energie în cantitate mare necesară oamenilor şi economiei unei ţări. Mai ales că soluţiile de minimizare ale deşeurilor radioactive sunt pe cale de implementare prin generaţia a IV-a de reactori energetici.

Am avut satisfacţia evaluării rezultatelor experimentelor prin modelări pe computer. Am făcut şi asistenţă tehnică pentru Unitatea 1 de la Cernavoda, ca în finalul carierei să mă ocup de partea cea mai sensibilă, adică deşeurile radioactive. Din motive politice, distrugerea agenţiei unde lucram de către aceşti factori, am decis să mă pensionez în 2010, dar am mai avut satisfacţie meseriei de profesor la Politehnică acolo unde am învăţat, până de curând.

Mi-a plăcut meseria de inginer, chiar dacă am constatat că unii nu prea au legătură cu ea. Am făcut şi un doctorat la Energetică valorificând experienţa de cercetare de 30 de ani în perioada 2003-2006. Pot să cred retrospectiv că nu mi-am trădat vocaţia, am 5 articole ISI, citate, şi încă alte 25 de articole prezentate al conferinţe internaţionale de valoare. Acestea au fost discutate şi mi-a oferit satisfacţia că am trezit interes. Participarea la conferinţe internaţionale şi alte traininguri în Occident am obţinut-o abia după 1990. Până atunci am mai avut ocazia a două vizite profesionale afară, în 1977 în URSS şi în 1983 în Cehoslovacia. cam asta era zona unde puteam să ies, în lagărul socialist. 

Meseria de inginer este onorabilă dacă o tratezi serios, altfel devii un birocrat şi vătaf de muncitori cum s-au complăcut alţii.

Mie mi-a plăcut să fiu inginer!