Această carte
este volumul colectiv lansat pe 27 noiembrie la Biblioteca Județeană Prahova
Nicolae Iorga.
În care sunt și
eu coautor!
De fapt ideea
acestor volume, deja este cel de-al treilea, aparține colegului meu de liceu
Marius Bâzu, mai mare cu un an, promoția 1966 a Liceului Ion Luca Caragiale din
Pioiești. Ideea i-a apărut când au aniversat în 2016 cei 50 de ani de la
terminarea liceului.
Noi purtăm cu
dreptate numele celui care afost elev al acestui liceu căruia i s-a schimbat
numele în timpul comunismului și sediul.
În acest volum
invitații sunt Bogdan Stoicescu și Lucian Vasile, absolvenți ai Liceului nr.2
Mihai Viteazul, cu care ne aflăm în concurență de peste 50 de ani. Ei sunt acum
în clădirea refăcută a Liceului Sfinții Petru și Pavel și noi suntem posesorii
istoriei de 155 de ani a primului liceu de băieți din Ploiești fondat în 1864
de către Alexandru Ioan Cuza.
În rest sunt
autori alumni ai liceului Ion Luca Caragiale: Marius Bâzu, Doina Popescu,
Mihaela Ilieș, Stan Petrescu, Dan Vasilescu, Virgil Petrescu, Gheorghe Neguț,
Cristian Mihăilescu, Dan Stănescu, Dan Costineanu.
Vă mărturisesc
că am citit cu nesaț acest volum. Nu este o carte de literatură, niciun autor
nu are pretenții literare, sunt amintiri, scrise mai cu acribie, sau mai puțin.
Cum bine spunea Marius Bâzu, redactorul acestui volum Marius Bâzu sunt
fragmente de istorie orală. Asta mie mi-a amintit de colegi, de profesori, sau
de personalități, inclusiv personulități, mahări de partid, politruci etc,
precum Balalia, șef de partid al regiuni cu care eram vecin pe strada Ana
Ipătescu, paralelă cu strada mea, într-o vilă imensă, care nu mai știu cui
aparține azi. Mai este amintit și Costică Mănescu, militant socialist, tatăl
lui Manea Mănescu, profesor la liceu și ulterior prim ministru și cel care i-a
pupat mîna lui Ceaușescu în decembrie 1989, când era deja prăbușit. Știu că
acest Manea îl asigura pe profesorul meu iubit de matematică Ion Grigore că nu
va avea nicio repercusiune politică și a fost trimis totuși la canal.
Mă și gîndeam
cum o să scriu despre carte amintirile de copil și adolescent din anii 50-60,
dar Marius Bâzu a avut grijă în a doua sa contribuție din volum să scrie despre
viața unuia ca mine în epoca Gheorghiu Dej. Vreau să mai completez la
amintirile lui că nu prea am suferit de foame, pentru că ne descurcam cu
ajutorul rudelor de la țară, comparativ cu anii 80 când CAP-ul falimentar
redusese la maximum ajutorul acestora.
Concursurile
școlare, olimpiadele creaseră în școală un fel de aristocrație, din care sunt
mândru că am făcut și eu parte. Nu exista o diferențiere socială, uniformele,
părul scurt și bentițele ne uniformizau. Îmi amintesc că doar Dan Andronescu
își aranjase uniforma care arăta chiar ca un costum elegant.
Acestă cremă
școlară dădea universităților din România o anume calitate. Azi crema liceelor
românești s-a mutat în Occident și nivelul universității românești a scăzut,
poate cu excepția Automaticii și Calculatoarelor și Electronicii din
Politehnică care sunt la un nivel de top comparativ cu universitățile
occidentale. O simt eu care sunt profesor la Energetica din Universitatea
Politehnică din București.
Acum să-i iau pe
rând pe autori.
Bogdan Stoicescu
are două contribuții cu amintiri din copilărie, am mai scris, exact despre
cartierul în care am crescut.
Lucian Vasile
evocă personalitatea exemplară a lui Vasile Clonaru, jurist și ofițer român
prizonier în URSS, arestat și pușcăriaș în România. După 1990 Clonaru a fost
senator PNȚCD.
Aflu din
relatarea lui Marius Bâzu că Constantin Ticu Dumittrescu este prahovean și elev
al Liceului Sfinții Petru și Pavel. Ticu Dumitrescu a rămas cunoscut după 1990
pentru lupta sa împotriva rămățițelor toxice ale securității și a rolului său
în legea privind înființarea CNSAS unde a fost membru, torpilat de Petrov
Băsescu să devină președintele acestei instituții.
Doina Popescu
evocă figuri de medici ploieșteni, ea fiind fiica directorului Spitalului de
Copii Predingher, unde îmi amintesc vag că am fost și eu pacient pe la 7-8 ani
cu o boală infecțioasă.
Mihaela Ilieș,
fostă Predescu mi-a fost colegă de clasă, fiind fiica doamnei Predescu,
profesoara mea de de latină dintr-a opta și a lui Predescu Fiște, marele
profesor de sport și antrenor de handbal. Mihaela face un portret părinților și
evocă amintirile ei din copilărie.
Generalul Stan
Petrescu, originar din Câmpia Română, intern la Liceul nostru îl evocă pe
antrenorul lui de handbal Fiște Predescu și pe profesorul de fizică Robert
Kovacs, ce mi-a fost și mie profesor. Profesorul exigent Kovacs este amintit ca
unul din fondatorii mișcării de jazz din Ploiești, fiind un desăvârțit
pianist.
Dan Vasilescu,
prieten al lui Marius Bâzu evocă amintiri din copilărie și tinerețe. Este fiul
unui cunoscut avocat ploieștean. A fost elev pe la mai multe școli, la
Caragiale, Bălcescu nr. 4 și Mihai Viteazul nr.3. Tatăl era un desăvârșit
tenisman, ca și fiul Dan, a terminat Petrol și Gaze și a emigrat în Canada.
Este văr cu Mihai Vasilescu, amic și coleg din promoția 1965 și sora lui
Cristina, colegă de clasă cu sora mea Elena. Ambii frați Vasilescu sunt acum în
SUA.
Virgil Petrescu
a fost coleg de clasă cu mitul liceului nostru Basarab Nicolescu. A fost
student la Hidrotehnică, profesor la Construcții și Ministrul Învățământului în
vremea CDR. El a botezat cele două licee ploieștene concurente pe istoria
învățământului secundar ploieșten în Colegii Naționale.
Urmez eu cu
amintirile mele de copil și adolescent elev la Caragiale.
Cristian Mihăilescu ne povestește amintirile sale de inginer și caricaturist, dar și ziarist cu experiență după 1991. El este autorul copertelor celor trei cărți apărute sub redacția lui Marius Bâzu. A contat și faptul că au fost colegi de promoție.
Dan Stănescu evocă personalitatea a patru colegi de liceu. Este vorba despre Mihai și Ortansa Vișoianu stabiliți la Turnu Severin, el constructor, ea profesoară de engleză.
Dan Stănescu evocă personalitatea a patru colegi de liceu. Este vorba despre Mihai și Ortansa Vișoianu stabiliți la Turnu Severin, el constructor, ea profesoară de engleză.
Apoi își evocă
colegul de la Politehnică și secție Electroenergetică Marian Constantinescu,
unul din autorii sistemului de transport prin rețele electrice din Emiratele
Arabe Unite și soțul fizicienei Floreta, colegă de liceu și ea.
Ultimul evocat
este Viorel Mărculescu, fost director al CNE Cernavodă, de care mă leagă și pe
mine amintiri, când făceam asistență tehnică la Unitatea 1 prin anii 90.
Dan Stănescu mai
este autorul și a unei teorii meteorologice care ne-ar plasa în curând într-o
miniglaciațiune, contrară cu tendințele încălzirii globale de azi.
Dan Costineanu
povestește cu umor o excursie la Viena în 1969. Atunci se mai putea și toți
negustoreau câte ceva ca să aibă ce cumpăra la bazarul Mexico din Viena.
Excursia a fost mai mult drumul, doar o zi în Viena, cu palate și muzee și
evident bazar.
Dar cea mai
pregnanată amintire este din sport, meciul din 1969 dintre Cehoslovacia și URSS
la hochei pe gheață în care au învins cehoslovacii după o luptă pe viață și pe
moarte, după invazia din 21 August 1968 care a zdrobit Primăvara de la
Praga.
Amintiri
interesante și utile și multă nostagie pentru noi ploieștenii de ieri și de
azi.
PS
În final vreau să fac câteva considerații. M-am născut în Ploiești orașul cel mai industrializat din Vechiul Regat la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.
Destinul profesional m-a dus în Pitești, oraș tot din Muntenia, dar mai la vest.
Și revenind acum câteva zile am putut face comparația dintre ele.
Piteștiul a fost un oraș mititel, de negustori, la limita dintre câmpie și munte, cu un târg celebru aminit și de Marin Preda în Moromeții.
Inventarul de case vechi este mai mare în Ploiești decât la Pitești. Casele de negustori de pe bulevardul central din Pitești au devenit restaurante cochete, precum au devenit și vilele de pe Bulevardul din Ploiești. Palatele ploieștene interbelice datorate arhitectului Socolescu sunt mai impozante. În Pitești s-au păstrat doar câteva, nu așa de mari, Palatul de Justiție, localul Primăriei de azi, fosta primărie acum Galerie de Artă.
Piteștiul are salvată biserica catedrală Sf. Gheorghe din secolul al XVI-lea aflat pe Strada Mare care este pietonală.
Ploiești are biserici mai tinere și are Bulevardul cu castani care nu este însă pietonal.
Piteștiul s-a dezvoltat industrial în anii 60-70, când s-a făcut Uzina Dacia din Mioveni și Combinatul Petrochimic care îl aseamănă cu Ploieștiul.
Din cauza pivatizării Combinatul s-a închis, era nevoie de un cumpărător din ex Uniunea Sovietică care să aibă petrol, pentru că funcționat cu petrol de import.
Oricum Uzina Dacia a fost salvată de Renault și probabil este cel mai mare succes industrial românesc. Piteștii sunt acum înconjurați de intreprinderi legate de industria auto. Acestea fac din Pitești un oraș prosper, primul ca venit după București în Muntenia și Moldova.
Ploieștii au decăzut industrial pentru că marile sale uzine s-au cam închis, dar se pare că-și revine.
În Ploiești sunt două mari licee, Caragiale, și Mihai Viteazul, în Pitești sunt trei de vârf, Brătianu, un fel de Caragiale, cu istorie similară, Zinca Golescu și Odobescu, patronat un timp de Institutul de Cercetări Nucleare.
La Ploiești s-a mutat IPG, azi Universitatea de Petrol și Gaze, la Pitești a fost fondat un institut de învățământ superior, care pregătea profesori, mai ales de sport, din cauza lui Dobrin.
Azi este Universitatea din Pitești cu o bună facultate de automobile care conlucrează cu Uzina Dacia.
Sunt orașe destul de asemănătoare, doar orgoliile și jurnaliștii locali detestă Ploieștii că le-au luat toate instituțiile de importanță regional administrativă....hahahaha
Te felicit pentru recenzia acestui volum !
RăspundețiȘtergereMulţumim !!!
RăspundețiȘtergereDin pacate, cartea Ploiestiul de Ieri si de Azi .. a fost scrisa mai mult de simpatizanti TRUMP, in frunte cu Bazu, Consuela, si din pacate, si de varul meu Dan. Mi-ar fi placut sa particip si eu, si te pot asigura ca avem multe amintiri de depanat ! Pentru mine, Trump nu-i un politician ci o pereche de ochelari pe nas, prin care am reusit sa vad adanc, sufletul si ce fel de oameni am avut in jur si ce fel de caracter au. Umanismul este pe cale de disparitie, draga Joe !
RăspundețiȘtergere