Români la muncă

Prietenul Eduard Zaharia, om care munceşte la greu pe mări şi pe platforme marine mi-a trimis un text interesant pe care-l voi posta!

Comentariul meu despre aceşti oameni este că fac cinste României! 

Dacă ar fi doar ei sau căpşunarii care se spetesc prin Spania, Italia şi aiurea, doamna Macovei, Cristian Ghinea şi alţii ca ei ar fi priviţi cu mefienţă şi neîncredere la Bruxelles, Londra, Paris, Berlin, sau New York!

Despre expaţi,

de Liliana Dumitrescu, Managing Partner ARC Business & Recruitments

Constat tot mai des în ultimul timp că am regrete şi că mă gândesc tot mai mult la ceea ce ar fi putut să fie, dacă n-ar fi fost cum este!

Ei… şi în mijlocul acestei angoase, a venit ca un trăsnet informaţia despre atacul din Algeria. Apoi, diverse speculaţii, presupuneri, păreri. Până când acţiunea de eliberare a ostaticilor a luat sfârşit şi am aflat cu mare durere că doi dintre românii care au lucrat în complexul de la In Amenas au murit. Şi au început din nou speculaţiile: de ce pleacă românii să lucreze în afara ţării, în ce condiţii, ce-i determină, ce nu-i determină… Multe întrebări şi mai multe răspunsuri, unele venite de la persoane îndreptăţite, altele de la persoane care nu prea au informaţii corecte, reale sau pertinente.

Oamenii din toată lumea pleacă să lucreze în alte zone ale lumii; e adevărat că unii sunt mai disperaţi, alţii mai puţin, unii mai flexibili, alţii mai familişti, unii mai legaţi de pământul din spatele curţii şi care-şi iau 2-3 joburi în ţară, alţii mai uşor adaptabili, unii care ştiu engleza, alţii care ştiu spaniola.

Americanii, britanicii, chinezii, indienii, norvegienii, românii pleacă din ţările lor să lucreze în alte ţări. Motivul major: nevoia de a munci şi de a avea un venit necesar traiului, venit pe care nu şi-l pot asigura în ţara de origine, uneori deloc, aşa cum se întâmplă la noi tot mai des în ultimii ani, alteori nevoia unui venit mai mare decât cel primit în ţară, cu care uneori nu poţi decât să supravieţuieşti, fără a putea să aduci un minim de bunăstare ţie şi familiei. Şi e valabil pentru toate naţionalităţile, nu numai pentru români: doar că noi am ieşit în lume doar de 20 ani şi avem de recuperat şi de convins! De convins pe noi, dar mai ales pe ei, ceilalţi!

Este impresionant cât de mulţi români lucrează în afara ţării. Iar dacă vorbim de domeniul petrolier, putem spune că avem generaţii întregi de absolvenţi (mă refer aici la petrol şi gaze, dar nu numai) care lucrează în afara ţării – fie că sunt ingineri de foraj pe platformă, fie că sunt ingineri proiectanţi, fie că asigură mentenanţa sau pun în funcţiune diverse sisteme energetice sau facilităţi de petrol şi gaze. Dacă dăm un click pe “linkedin” şi mergem din aproape în aproape, o să descoperim oameni care lucrează de ani buni în afara ţării, care ocupă deja poziţii în diverse multinaţionale acolo, în afara ţării, care sunt apreciaţi, lăudaţi şi care şi-au făcut loc cu inteligenţă şi sacrificii printre alţi specialişti de valoare din ţări dezvoltate. Lucrează de ani buni sau sunt la început de drum, în ţări civilizate sau cu factor de risc – aşa cum e Algeria. Majoritatea lor, dacă nu aproape toţi, pleacă pe contracte clare, semnate înainte de a pleca din ţară, contracte unde sunt stipulate toate condiţiile: salariu, diurne, cazări, asigurări, contracte care unora le asigură chiar statut familial şi le plătesc şi şcoala copiilor (depinde de zona geografică unde merg şi de riscuri). Sunt oameni care se simt jigniţi pe bună dreptate când contractul care li se oferă nu conţine toţi termenii legali pe care ar trebui să-i conţină orice contract de muncă şi refuză! Şi care au ajuns la nivelul de a putea refuza ceea ce nu e legal şi oficial, chiar şi atunci când revin în ţară şi se aşteaptă să găsească acea normalitate care uneori lipseşte. Muncesc 12-14 ore pe zi şi au crescut nivelul salariului obţinut pe aceste contracte, astfel că acum valoarea salariului pe câteva zile reprezintă salariul pe care-l primeau la începutul anilor ‘90 pe o lună întreagă. Da, au reuşit după 20 de ani de muncă, timp în care multe corporaţii au înţeles că e bine să angajezi români.

Pentru că aşa trebuie să fie şi este nu numai pentru români, ci pentru toate naţionalităţile care pleacă să lucreze în alte părţi ale lumii. Este o lume pe care oamenii o învaţă, o ştiu, o simt, o doresc sau o urăsc, dar, undeva la sfârşitul zilei, ajung la concluzia că măcar pentru o vreme au nevoie de ea. Ştiu ce riscuri îşi asumă, uneori ştiu riscurile mult mai bine decât politicienii care vorbesc din auzite. Ei le ştiu din realitate, din mersul la aeroport cu maşina blindată, însoţiţi de soldatul cu arma la braţ, din ceea ce povestesc cei care au fost acolo înaintea lor sau din experienţele proprii.

Companiile serioase, însă, îşi informează şi îşi instruiesc personalul înainte de a pleca din ţara de origine: ce riscuri sunt, ce maşină să ia de la aeroport şi ce să nu facă, cu cine să vorbească şi cu cine nu, ce religie au locuitorii din ţara respectivă, ce climă are acel loc, ce boli pot fi contractate, ce regim politic este. Am auzit la TV pe cineva spunând: ştiţi că există români care lucrează acum în Irak? Da, există! Foarte rău că încă nu ştiaţi! Şi CINSTE LOR! Nu au aplicat pentru un loc în parlament sau în consiliile primăriilor, să ridice mâna să voteze sau nici măcar atât! Deşi cu siguranţă le-ar fi fost foarte uşor. Păcat de cei care chiar ştiu pentru ce ridică mâna să voteze în aceste instituţii. Dar care sunt din ce în ce mai puţini şi toleraţi, dacă nu, la un moment dat, chiar rejectaţi!

Să revenim la expaţii noşti: unii se întorc acasă după ceva timp, alţii nu se mai pot opri. Mai negociază cu familia încă o tură, încă un an, ajung să se obişnuiască sau ajung să nu mai suporte şi rămân acasă. Din păcate, acest acasă uneori e tragic şi nu le

oferă mai nimic. Şi o iau iar de la capăt! Dacă mai pot, dacă sănătatea e încă bună sau atunci când copiii lor au încă nevoie de banii lor. Unii îşi găsesc joburi asemănătoare la multinaţionalele din România, aduc cu ei experienţa şi capabilităţile câştigate anterior în contractele din afara ţării şi ocupă funcţii de management în aceste companii.

Întotdeauna vor fi oameni care vor dori să lucreze în afara ţării. Aşa cum şi britanicii, americanii, canadienii, brazilienii, filipinezii lucrează peste tot în lume. Doar că motivele sunt diferite şi nevoile piramidei lui Maslow diferă mult: unii sunt încă la nivelul necesităţilor fiziologice, alţii au ajuns la nivelul necesităţilor cognitive.

Există români care lucrează în aproape toate ţările Europei, în Africa, în Asia, Orientul Mijlociu sau Siberia, Brazilia sau Venezuela. Şi uitându-mă la cei care au scăpat din Algeria, m-am convins încă o dată că au un mare plus faţă de mulţi dintre cei care se învârt printre noi aici, acasă; pentru a nu mai spune că au clasă! Şi multă MODESTIE!

Ar trebui să învăţăm să-i respectăm pe aceşti oameni, să fim mândri de ei. Fac cinste lor şi ţării, exportă imaginea unor oameni care îşi fac loc în lume doar cu inteligenţa, educaţia şi cunoştinţele lor, fără pile, nepotism şi chiul. Ştiu ce vorbesc, „nu vorbesc discuţii” şi nu au pretenţii exagerate: au doar pretenţia recunoaşterii muncii lor, a valorii lor şi a acelui mâine pentru care ieri au fost atât de îngrijoraţi!