Viaţă de student

În primul rând vreau să  felicit Dilema veche pentru alegerea acestei  teme, care mi-a stârnit multe nostalgii.

Sunt absolventul unuia din cele mai bune licee din România, Ion Luca Caragiale din Ploieşti, ca ultimă promoţie cu 11 clase, în 1967. Am avut norocul unor profesori extraordinari. De la doamna Stela Sicoe pot spune că mi-am cultivat engleza, esenţială în profesiunea mea, de la profesoara şi poeta Natalia Boncu am prins dragostea pentru literatura română, de la profesorul Nicole Simache am rămas cu pasiunea mea neîmplinită pentru istorie, iar de la profesorul Ion Grigore plăcerea pentru matematică şi demnitatea unui foste victime a Canalului. Eram un elev bun la toate şi ce putea urma un tânăr ca mine dacă nu Politehnica în acei ani. Toţi colegii mei de clasă au urmat studii universitare, dovedind calitatea liceului.

Am intrat primul la facultate, n-am mai terminat primul, dar am petrecut 5 ani mirabili şi norocoşi de viaţă de student, între 1967 şi 1972. Datorită acelor ani sunt   azi ceea ce sunt! 

Erau anii când se desfăcuse şurubul, deci atmosfera era mult mai destinsă  se putea discuta foarte liber şi fără mari presiuni ideologice.  Pe parcursul facultăţii am resimţit că vocaţia mea era în altă parte. Dar asta nu m-a împiedicat să termin onorabil facultatea să devin inginer, cercetător cu o carieră, cred că mai mult peste medie cu un doctorat târziu, dat  mai mult din ambiţie, care-mi foloseşte acum ca profesor  la  aceeaşi, acum numită Universitatea Politehnica.  Am amintiri excelente despre unii din profesori, foarte buni mai ales aceia care predau noţiunile fundamentale, de câţiva penibili, ajunşi acolo nu ştiu cum şi mai ales de unii excepţionali, care mi-au deschis dragostea pentru profesia pe care am practicat-o! Pe acea vreme nu lipseam de la nici un curs, nu existau cele  tipărite, era un domeniu ingineresc în plină dezvoltare şi îţi trebuiau notiţe, puteai pricepe mai uşor participând la ore. Aşa că nu prea aveam nevoie decât de o repetiţie, puţin mai sistematică în sesiune. Ce diferenţă faţă de acum! Le furnizăm studenţilor lecţiile pe slide-uri, le furnizăm şi  sursele bibliografice. Mă bucur atunci când unii dintre ei apelează şi alte surse, sau le descoperă singuri. Doar în anii mari am mai lipsit de la unele cursuri, odată din forţă majoră, când a fost un ger cumplit vreo două săptămâni.  Colegii mei au fost buni, s-a intrat cu o medie minimă mare, la standardul Politehnicii, eram occidentalizaţi şi filo-americani, aşa că mi-a rămas numele anglicizat, dat de colegi, cu care mă semnez în majoritatea timpului, neoficial! Am dus o intensă viaţă de student sărac şi cu venituri minime, care-şi vindea cartela, obţinând o sumă de bani esenţială pentru asigurarea unor minime nevoi intelectuale. Eram blatist convins pe tren şi mai aveam tresăriri mult timp după, când auzeam zgomotul cleştelui compostor, fiind însă acum cu bilet în regulă. Am făcut un drum Bucureşti - Ploieşti în exteriorul uşii vagonului, când a fost un supracontrol grozav şi nenorocit. Noroc că era un vagon tip mai vechi, unde puteai sta pe scară. În apropiere de Ploieşti Vest am reintrat în vagon şi surpriza a fost că mai era un blatist care a stat la uşa de vis a vis!

Am legat atunci prietenii care durează o viaţă, chiar dacă acum mă desparte un continent şi un ocean de bunul meu amic Valeriu, cu care conversez şi polemizez pe Skype, fără sentimentul distanţei Piteşti - New York.  Întâmplarea a făcut că am avut pasiuni culturale comune.

Mâncam folosind tot felul de expediente la cantinele R1 şi R1, azi dispărute, sau transformate în discoteci. Se mânca bine atunci la cantina studenţească. Şi viaţa la cămin era onorabilă, dar tot am exportat nişte ploşniţe acasă, de a dat mama cu verde de Paris ca să scăpăm de gângănii! Ne strângeam şi argumentam la televizor cu colegii mai ales la meciuri, sau la Cerbul de Aur. Atunci fotbalul românesc a înregistrat primul mare succes postbelic, s-a calificat la Mondialul din Mexic. Era sesiunea din ’70 şi ne uitam noaptea târziu la fentele lui Dumitrache, la golul formidabil al lui Neagu. Şi am reuşit să-mi rup eu piciorul tot în sesiune, spre final, la un fotbal. Am stat toată vara în ghips, ascultând hitul In the summer time şi citind formidabilul roman al lui Nicolae Breban, În absenţa  stăpânilor. Pentru mine rămâne cel mai bun roman de analiză abisală psihologică, scris în perioada comunistă.

Anul acela am ratat vacanţa la mare. Descoperisem marea în 1968, după ce am terminat anul I. Am luat bilet la Costineşti, cum am fost ulterior şi anul următor, în 1969, unde am avut o întâlnire amuzantă cu seful uteceului din vremea aia, Ion Iliescu. Eram doar în slip, el în pantaloni şi cămaşă albă, m-a întrebat cum mă simt în tabără şi m-am plâns lui de numite lipsuri, iar ulterior am aflat că directorul taberei m-a făcut nebun că am îndrăznit să mă plâng! Acolo m-am apucat de fumat în 1968, cu un Marlboro oferit de mama unui neamţ cu care mă împrietenisem, ei stăteau la Bungalowuri, noi stăteam mai spre sud în tabăra studenţească, în nişte cămăruţe prăpădite. Ulterior au construit nişte vile mai acătărea. Am fost apoi la Costineşti şi în 1971, prin septembrie, la sfârşit de sezon, că a trebuit să fac practica şi de anul III şi de anul IV. La mare ne simţeam ca şi cum am fi ajuns în Occident, sau aşa credeam noi. Erau dansurile, erau amorurile de o vară. În vara lui 1972 m-am întâlnit în faţa Ateneului cu o familie de americani cu care m-am împrietenit instantaneu şi care se-au hotărât să mă adopte, i-am refuzat şi nu-mi pare rău, retrospectiv! În cinstea fiului şi fiicei americanilor am organizat un ceai în curtea unui prieten, student la Artă Monumentală. Ascultam The Doors şi ne pileam cu votcă Stolicinaia, că unul a ajuns  să vorbească englezeşte fără să ştie o boabă. Drăguţi părinţii americani, la plecare mi-au lăsat la recepţie un plic cu 20 de dolari pentru my graduation! I-am împărţit frăţeşte cu  Valeriu. Şi el n-a uitat asta, am constatat asta din cele trei vizite newyorkeze. Mi-am luat de la shop, de la mare, ulterior o pereche de ochelari soare cu sticlă incasabilă, pe care i-am făcut cadou mării în următorul an, când m-a răsturnat din neatenţie un coleg din barca lui gonflabilă. Ce aventuri, aranjasem cu un neamţ din Saturn şopatul, că românii nu aveau voie să cumpere, s-a ales şi el cu o bere Tuborg! De la mare mi-am cumpărat în 1968 prima pereche de blugi Wrangler, de la nişte suedezi, aveau o gaură chiar la buzunarul de mărunţiş, dar nu-mi păsa! Am dat 100 de lei pe ei, a doua pereche a fost Levi’s cu 300 de lei de la un coleg de cămin. Ce coseam la ei rosăturile dintre cracii pantalonilor..hahaha!  

Mă interesa literatura, am avut norocul  apariţiei României Literare, am trăit anul romanului 1968, cu romane de Breban, Fănuş Neagu, Marin Preda. Scriitorii acceptau întâlniri cu studenţii, era spumos încă Adrian Păunescu, gracilă şi inteligentă Ana Blandiana, profund Leonid Dimov. Altă dată am avut şi o polemică şi obrăznicii cu Zaharia Stancu. Eram interesat de ce nu am cunoscut opera literară a lui Lucian Blaga iar Zaharia Stancu ne tot povestea de ce nu a luat premiul Nobel. Intervenţia mea, primită cu aplauze a fost consemnată în România Literară de prin mai ’71, parcă. Am fost contemporan cu lansarea primul romancier citadin postbelic, Petru Popescu, în tradiţia camilpetresciană. I-am luat şi un interviu şi am văzut cu stupoare primul scriitor care scria direct la maşina de scris, cum vedeam în  filmele americane şi cum, de altfel îmi redactez şi eu acum textul. Interviul publicat în revista studenţilor politehnişti, Ing mi-a adus drastice critici din partea Vieţii Studenţeşti. De vină era şi Valeriu, care titrase tot interviul cu formula domnule Petru Popescu, blasfemie! Era numărul aniversar din mai 1971, unii ştiu de ce! Presimţea şi Valeriu ceva!

Pe mine mă interesa pictura, descoperisem literar pe Vermeer şi studiam albumele de la Cabinetul de Stampe al BCS, inclusiv cel cu falsul Pelerinii la Emaus de Van Meegeren!  După anii ’90 mi-am luat revanşa şi i-am văzut aproape toate tablourile, inclusiv pe cele din New York sau Edinburgh. Când ajung la Viena pierd cel puţin un sfert de oră savurându-i capodopera Alegoria picturii! Aveam o reproducere după tablou din Paris Match, pe care mi-o lipisem pe perete la cămin! Ulterior tata mi-a înrămat-o şi o am şi azi, alături de o reproducere în mărime naturală, cumpărată de la Kunstistorische Museum. Nu m-am înşelat în privinţa acestui pictor, Salvador Dali îl consideră cel mai mare pictor al tuturor timpurilor!
Pe Valeriu îl pasiona muzica şi m-a adus la Ateneu şi Sala Radio. Aici i-am ascultat pe Silvia Marcovici şi pe Valentin Gheorghiu, pe care l-am revăzut la Piteşti după 40 de ani!

Eram prezenţi la Cinemateca şi la Cursul de Iniţiere Cinematografică de la Casa  Studenţilor ţinut de, pe atunci, Manuela Gheorghiu, ulterior Cernat. Câţiva dintre politehniştii prezenţi au abandonat şi au intrat la Operatorie de Film, erau imbatabili la Optică! Aici am putut vedea filmele lui Bunuel din perioada lui mexicană şi apoi revenirea europeană. Toţi studenţii din Bucureşti erau prezenţi le premierele de matineu de la 9 şi 11 la Patria sau Scala. Era vremea când dominau indiscutabil marii regizori italieni, Antonioni, Fellini, Pasolini. Alte surse de filme erau Biblioteca Franceză şi Biblioteca Italiană. La cea Franceză era simplu, ne aşezam cu toţi în marele hol de la intrare, pe unde nimeream, se întindea un fel de cearşaf şi vedeam filme cu Belmondo, A bout de soufle, unde se desfăşura personajul scriitor messieur Parvolesco, sau parabolele suprarealiste ale lui Alain Dealvaux.  Aici am văzut şi faimoasa trilogie după Poe, Metzengerstein de Roger Vadim,  Wiliam Wilson de Louis Malle cu Alain Delon şi Brigitte Bardot şi Doby Dammit de Fellini cu Terence Stamp!

La Biblioteca Italiană, era mai complicat, un paznic enorm pe verticală şi orizontală făcea selecţia după nu ştiu e criterii. Sala era inadecvată, că era un stâlp de rezistenţă care-ţi bloca vederea, dacă avea neşansa să stai acolo. Aici am văzut Teorema lui Pasolini şi mai ales Zabriskie Point al lui Antonioni. Am avut noroc de o seară fără multă lume, dar am făcut reclamă colegilor şi la următoarea proiecţie a fost o adevărată revoltă cu geamuri sparte şi miliţie!

Şi că a venit vorba de filmul lui Antonioni , el este chintesenţa aspiraţiilor generaţiei mele de hippies prin cei doi tineri frumoşi Mark Frechette şi Daria Halprin. Ascultam muzica acelor ani cu pasiune, cam pătrundeau prin Cortina de Fier toate discurile celebre  ale  contemporanilor,  mai ales Beatles care erau în maximum de glorie. Seargent Paper Hearts Club Band este discul care a schimbat muzica rock. Apoi brusc s-au despărţit, cu concursul lui Yoko Ono.  Concurenţa era Rolling Stone la al căror concert am fost prezent în 2007! Trupa care m-a impresionat şi care mi-a rămas la suflet de atunci rămâne totuşi Led Zeppelin! Asta despre muzica pe care o cultivau Cornel Chiriac şi fraţii Petrescu la Radio România şi apoi la Europa Liberă. Dar am fost contemporan cu naşterea rockului românesc. Cred că era toamna lui ’67 când a debutat Phoenix pe scena de la Casa Studenţilor şi credeam că balconul unde stăteam se va prăbuşi din cauza tropăielii şi entuziasmului.  De Phoenix mă leagă o pasiune veche, le cumpărasem discul Vremuri fără să am pickup! I-am  ascultat şi dansat o noapte, în vara lui ’69 la barul Litoral din Eforie Nord. Dimineaţa s-au întâlnit cu cei de la Sideral Modal Quartet al lui Mugur Winkler, care începuseră să cânte underground. În toamna lui ’69 a fost şi primul Festival de Muzica Rock organizat de Club A. Am reuşit să intru ilegal la cam toate spectacolele! A fost toamna lui Dorin Liviu Zaharia şi a lui Olimpic 64, cu balada Brad bătrân!   Cred că asta l-a determinat pe Nicu Covaci să treacă pe etno rockul care a entuziasmat generaţia mea. De fapt, i-am văzut pe Phoenix la ultimul lor concert de la Sala Polivalentă, de Crăciunul lui ’76. După aceea au plecat din România în primăvara lui ’77, nu în anul precedent, cum greşit îşi aminteşte Aurel Mitran. La noi la Politehnică avea un succes grozav Mondialul. Eram prieten cu Florin Dumitru, ne ştiam din copilărie, locuisem în Ploieşti pe străzi paralele. Cred că a fost cel mai mare baterist, toboşar de rock, a cântat inclusiv cu Phoenix. A ajuns în SUA şi s-a prăpădit prin anii ’90. Îl ascultam pe Mircea Florian înainte de deveni celebru cântăreţ de folk, era prieten şi concitadin cu Sandu Mitaru, eminent expert în programare de computere, acum tot în SUA. Tot atunci mai veneau iarna să cânte la Sala Palatului mari interpreţi de jazz americani. N-am găsit bilete la Duke Ellington, dar i-am ascultat pe Thelonius Monk şi Ornette Coleman! Şi am rămas cu pasiunea pentru jazz, în deceniul 9 am fost la toate Festivalurile de la Sibiu, îi aveam pe mătuşă-mea Marina  şi pe văr’miu Mircea, a cărui soţie ulterioară, Maria ne băga pe gratis la concerte.

Am avut parte de o emulaţie teatrală formidabilă. Atunci am văzut D’ale Carnavalului al lui Pintilie, sau Leonce şi Lena cu cei doi tineri străluciţi Caramitru şi Ogăşanu, sau Danton ale lui Ciulei.  Ce să mai zic de Nepotul lui Rameau al lui Esrig, cu Dinică şi Marinuş Moraru.   Era vremea pieselor lui Ionesco puse în scenă şi interpretate de Radu Beligan în rolul lui Berenger.  Atunci am avut ocazia să-l văd pe  Florin Piersic în rolul vieţii lui, Prinţul, din Heidelbergul de altă dată. Piersic avea prezenţa chiar a unui prinţ de sânge albastru! Cele mai frumoase şi ciudate spectacole erau însă, probabil Nocturnele de la Ţăndărică, unde dansau Miriam Răducanu şi tânărul ei elev de atunci, Gigi Căciuleanu. În spectacol recita poezii Caramitru şi încă mai cânta la contrabas Johnny Răducanu!

Am prins anul 1968 ca student din anul I spre anul II. Era anul marilor frământări, al revoltelor studenţeşti de la Varşovia, al Primăverii de la Praga, care m-a lecuit de comunism în 21 august, când tata a făcut politică prima dată cu mine. A venit negru de la serviciu şi mi-a spus că au intrat ruşii în Cehoslovacia. N-a mai apucat decembrie ’89, s-a prăpădit în octombrie.  În mai, când ne-a vizitat De Gaulle la Paris oraşul era în stare de asediu, din cauza revoltelor studenţeşti. Ulterior generalul s-a retras, iar Ceauşescu a făcut carieră cu cuvântarea lui din acelaşi 21 august, ce l-a făcut să creadă până în 25 decembrie 1989 că este Geniul Carpaţilor şi care ne mai blagoslovise şi cu Iepoca de Aur. Am fost  la colindat în ajun de Crăciun  ’68, m-am oprit la Căminele de la Drept şi n-am mai ajuns la statuia lui Mihai Viteazu, unde s-a petrecut demonstraţia care i-a lecuit pe guvernanţi să ne mai ţină de Crăciun la Facultate. A doua zi a fost mare prelucrare la toate universităţile din Bucureşti şi am avut tupeul să iau cuvântul, spunând că există probleme studenţeşti nerezolvate. Mi-a închis gura un activist, nu ştiu dacă m-au luat la ochi, n-am avut repercusiuni ulterioare, doar că n-am ieşit niciodată în Occident, din alte motive, probabil. Unul o fi fost că am vrut să-mi fac abonament la Biblioteca Americană, nu s-a putut, că trebuia să fiu bucureştean şi bibliotecara mi-a rupt fişa şi a aruncat-o la gunoi, recuperată apoi adică de securitate şi un securist m-a acuzat de acest lucru că de ce frecventam Biblioteca Americană, de parcă ar fi fost interzis? În vara lui ’71 au picat, hodoronc tronc, Tezele din iulie, care au marcat sfârşitul epocii de şurub desfăcut. Pe ecrane rulau Butch Cassidy şi Sundance Kid, cu Redford şi Newman şi Adio prietene, cu Alain Delon şi Charles Bronson şi pe  terasele bucureştene era nebuneala concursurilor cu câte monede bagi într-un pahar plin cu apă, fără ca apa se scurgă, şmecherie executată în film de Bronson. Ei bine, le-au oprit din difuzare şi au închis toate discotecile. Mai rămăsese una la Athene Palace, unde mă duceam la dans cu o cucerire proaspăta de a mea. Eram un tip cu bani, îi făcusem unei colege, mare sportivă, un proiect şi m-am ales cu 400 de lei, eram şi eu boier, în fine!

Şi aşa uşor încet s-au terminat vremurile bune şi au început anii 80 plini de lipsuri şi de frig!